Când Quentin Tarantino a anunţat că face western, reacţiile au fost de două feluri: „în sfârşit!”, şi „iar!?”. Ambele cauzate de faptul că filmografia celui mai mare dintre iubitorii de filme e traversată de trimiteri la westernurile (majoritatea spaghetti) din anii ‘60 – ‘70 pe care le vedea pe bandă rulantă în anii lucraţi la închirieri de casete video: de la coloanele sonore ale lui Ennio Moriccone (folosite în Kill Bill, Inglorious Basterds, Death Proof), la situaţii de scenariu comune – mexican standoff-ul din The Good, The Bad and the Ugly inspirând direct finalul de la Reservoir Dogs, şi folosirea unor actori emblematici – Kevin Williamson (From Dusk Till Dawn), jucând rolul titular în filmele cu Nigger Charlie, care avea să devină matriţă pentru Django.
Django Unchained/Django dezlănţuit împrumută numele personajului principal dintr-o serie de filme italiene cu (de cele mai multe ori) Franco Nero, teme din filmele lui Sergio Leone (răzbunare! sânge! onoare! oroare!) şi câteva puncte nevralgice ale discuţiei despre sclavagism (cum a fost posibil? de unde atâta pasivitate?) şi le împachetează în dialog. Mult dialog, care e folosit ca motor al acţiunii de către Tarantino şi ca armă de către eroii săi. Iar când dialogul se opreşte, se moare. Indiferent de moment, rezultatul e al naibii de distractiv.
„You silver-tongued devil”, rosteşte admirativ doctorul dentist devenit vânător de recompense King Schultz (Christoph Waltz) la adresa tovarăşului său de drum, sclavul eliberat Django (Jamie Fox), aflat în căutarea soţiei sale Broomhilda (ca-n Cântecul Nibelungilor, dar scris altfel) prin plantaţiile sudiste.
Drumul iniţiatic (bineînţeles) e ocazia lui Django să se bărbierească şi să se ferchezuiască, să înveţe să tragă din şold şi să ducă oamenii cu zăhărelul cu vorbe meşteşugite. Astfel că devine pregătit să îşi elibereze consoarta ţinută captivă la (în?) Candyland (!) de Calvin Candie (Leonardo di Caprio), un moşier sadic şi francofil, căruia îi plac intrările teatrale la fel de mult ca lui Django.
L-o fi supărat Tarantino pe Spike Lee că foloseşte des cuvântul cu „N”, dar Django Unchained e unul dintre cele mai anti-rasiste filme făcute vreodată. În primul rând, aproape toţi albii (exceptând personajul lui Waltz, pentru care „engleza e a doua limbă”, savuros în alegerea vocabularului cu „panaş”) sunt de o inteligenţă/perspicacitate sub-umană, iar cruzimea de care dau dovadă e sălbatică mai mult decât calculată. O întrunire KKK se transformă într-o dezbatere pe tema glugilor albe necorespunzătoare, curat meşteşug de tâmpenie à la Mel Brooks.
Mai perspicace decât Monsieur Candie (pronunţat franţuzeşte) se dovedeşte majordomul său lingău, Stephen (Samuel L. Jackson, ce n-a mai fost aşa bun din 1994 încoace, când convingea pe altcineva să nu tragă), cel mai de-a-ndoaselea/dement personaj dintr-un film care invită la epitete de genul acesta. Apoi, „albii” sunt duşi uşor de nas de isteţimea de ghetto a lui Django, care se transformă până la final într-un veritabil membru NWA, versiunea 1858 („D’Artagnan, motherfuckers!”), cu tot cu grija faţă de propria garderobă atent accesorizată. Fancy.
Nu vă lăsaţi înşelaţi de titlu, căci e şi show-ul lui Christoph Waltz. O fi Django principalul împărţitor de gloanţe şi priviri pătrunzătoare, dar Schultz e personajul cel mai bine deservit de dialogul scăpărător al lui Tarantino, negociindu-şi permanent supravieţuirea (şi succesul) prin vorbe, cu dicţia sa impecabilă.
Soundtrack-ul, eclectic şi energic, e formidabil (nu că ne-am fi aşteptat la altceva), veritabil labirint de referinţe. Moriccone şi RZA se reîntâlnesc pe aceeaşi coloană sonoră, „Who Did That To You?” a lui John Legend a fost furată la Oscaruri, iar bucăţile lui Luis Bacalov întăresc puntea cu moştenirea spaghetti.
Mai savuros decât prăjitura albă pe care o mănâncă Di Caprio înainte de înfruntarea finală, exuberant în violenţă, lungime, şi exces, mereu amuzant, Django Unchained e Tarantino în formă pură. Priviţi şi vă minunaţi: A nigger on a horse!
Filmul rulează în cinematografele din România din 18 ianuarie.
