„Câinele japonez” – debutul anului

1
137

cainele japonez

Lungmetrajul de debut al lui Tudor Cristian Jurgiu are multe de câştigat aducându-l înapoi în bătătura satului pe Victor Rebengiuc, la 25 de ani de la Moromeţii, într-un alt studiu de personaj care îl pune în valoare – Câinele japonez.

Mai în glumă, mai în serios, un spectator exclama la sfârşitul proiecţiei: „în sfârşit un film românesc cu poveste”. Inundaţiile i-au luat lui Costache (Rebengiuc) agoniseala şi soţia. Singur şi bătrân, îşi petrece fiecare zi încercând să mai recupereze câte ceva dintre ruinele casei, ducându-şi lucrurile în locuinţa în care s-a mutat recent şi refuzând ofertele pe care le primeşte să îşi vândă pământul („Ce să fac eu atâţia bani? Să mi-i fure cineva?”). Rutina îi e tulburată de vestea că fiul său, Ticu (Şerban Pavlu), se întoarce în ţară să îl vadă, împreună cu nevasta lui japoneză, Hiroku, şi fiul lor, Goji.

Principalul merit ai scenariului lui Ioan Antoci, rescris de Jurgiu, e că nu apasă nici pedala sentimentalismului, nici pe cea a înţelesurilor adânci din spatele unor experienţe de viaţă. Câinele japonez e accesibil, direct şi rămâne până la final onest cu el însuşi, în sensul în care nu îţi bagă nimic pe gât. Regia discretă a lui Jurgiu (cu 50 de ani mai tânăr decât actorul său principal!), în ton cu universalitatea poveştii (pe tiparul tată-fiu înstrăinat-greşeli ale trecutului), nu ia faţa mesajului.

Se poate argumenta că această abordare cuminte e lipsită de riscuri, dar adevărul e că serveşte bine unui scenariu caracterizat mai mult prin sensibilitate needulcorată decât prin ascuţime verbală. Acea descărcare cathartică finală, devenită aproape regulă în filmul românesc de rit nou, lipseşte de aici. Rezolvările au subtilitatea şi eleganţa de a nu arăta a rezolvări, asta deşi era mult potenţial dramatic în relaţia tată-fiu care ar fi putut fi explorat (personajul lui Pavlu e mai degrabă schematic) – vezi conversaţia luminată de farurile maşinii dintre Ticu şi Costache; sau în dorinţa lui Costache de a construi o casă pe pământul pe care refuză să îl vândă.

Pentru un film care nu îşi propune cadrul „frumos” sau „de efect”, imaginea lui Andrei Butică e plină de astfel de momente, între sugestia unei orezării care deschide filmul (nu ştiu dacă asta a fost intenţia) şi silueta impunătoare a lui Costache urcând scările bisericii sau la mormântul soţiei, după lăsarea serii. Mai important, se vede că filmul e scufundat în atmosfera din satul din Giurgiu în care s-a filmat, şi nu invers.

Incontestabil, Câinele japonez se ţine în totalitate pe interpretarea actorului său principal. Numai un ecran mare îi poate face dreptate unui Rebengiuc lipsit de manierisme, plin de vitalitate şi cu aceeaşi putere de a captiva ca în 1965. Felul în care interacţionează cu actori de vârste cuprinse între 7 şi 70 de ani e natural şi pare lipsit de efort.

Asta nu îi ştirbeşte din merite lui Tudor Jurgiu (regizor care îmi dă impresia unui om muncitor şi la locul lui), al cărui debut, cel mai bun al anului, merită mai mult decât politicosul calificativ de „onorabil”. Dacă ar fi putut sau nu realiza asta şi fără Rebengiuc e irelevant.

Filmul rulează din 18 octombrie în cinematografele din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here