După ce şi-a construit o reputaţie de provocator cu filmul-cu-anvelopa-care-ucide, Rubber, Quentin Dupieux (cunoscut în lumea muzicii electronice ca Mr. Oizo) loveşte din nou cu suprarealistul Wrong, încă un film căruia i-ar sta foarte bine proiectat în buclă, ca parte a unei expoziţii de artă contemporană.
Dolph (Jack Plotnick) trăieşte una dintre marile drame ale societăţii moderne – cea a pierderii câinelui. Cam pe-aici se rupe legătura cu ceea ce eu şi tu numim realitate, căci Wrong e o înlănţuire de evenimente şi personaje care mai de care mai bizare. Unele sunt uşor de înghiţit – în special gurul cu accent străin nedeterminat, autor al îndreptarului de telepatie canină My life, my dog, my strength, interpretat de un William Fichtner la fel de dezlănţuit ca-n Drive Angry. Altele forţează chiar şi logica internă a filmului – la locul de muncă al lui Dolph plouă torenţial, ca-ntr-o reclamă la Skittles (măcar în biroul şefei există prosoape!).
Dar scopul unui film în care grădinarul moare temporar, iar gagica naşte spontan nu e nici să-ţi dea explicaţii, nici să îţi pună pe tavă concluzii. Take it or leave it.
Antiviral
Cu Antiviral, Brandon Cronenberg calcă pe urmele tatălui său, David, cu un body-horror în stilul celor pe care venerabilul regizor le făcea la începuturile carierei sale (Shivers, The Brood). Syd (revelaţia Caleb Landry Jones) lucrează la o clinică ce vinde injecţii cu viruşi extraşi de la celebrităţi, pe care fanii – aici reprezentaţi aproape ca nişte drone lipsite de raţiune – le pot cumpăra pentru a se simţi mai aproape de idolii lor. Când se infectează cu aceeaşi boală care a omorât o actriţă faimoasă, devine ţinta mai multor grupuri de interese.
Deşi ultimul act o cam ia pe arătură, lui Cronenberg Jr. îi iese de minune atmosfera apăsătoare şi cinismul clinic cu care tratează subiectul faimei în accepţia lui modernă (vezi măcelăriile care vând carne obţinută prin multiplicarea celulelor de superstar). Două treimi de film reuşit sunt de ajuns să promită un nou cineast interesant.
Blancanieves
(Încă) o reinterpretare sofisticată a basmului fraţilor Grimm, de această dată relocată în lumea spectacolelor de coridă ale anilor ’20, Blancanieves/Albă-ca-Zăpada e un film mut, alb-negru, dar plămădit din alt aluat decât The Artist.
Elementele sursei sunt uşor recognoscibile. Un toreador (Daniel Giménez Cacho) suferă un accident, în urma căruia rămâne paralizat. Soţia sa însărcinată, aflată în stare de şoc, moare la naştere. Infirmiera care are grijă de el (Maribel Verdú) se va transforma în mama vitregă a fetei sale Carmen (Macarena García), care va cunoaşte piticii (nici aici nu ies la numărătoare) şi va gusta din faima coridei. Până la mărul buclucaş.
Regia lui Pablo Berger (autorul delirantului Torremolinos ‘73) nu e atât de mult tributară manierismelor artistice şi limitărilor tehnice ale filmelor din epocă pe cât era cea a lui Hazanavicius; montajul e alert, abundă prim-planurile, filmatul din mână combinat cu steady-cam-uri atent coregrafiate – un cadru aerian se dovedeşte apoi a fi luat dintr-un zeppelin. Personajele sunt şi aici arhetipale (Verdú, fashion-victim cu porniri sado-maso, piticul îndrăgostit, piticul invidios), dar substratul e adesea sumbru sau grotesc – vezi sesiunea de fotografie post-mortem victoriană.
Izbutit ca exerciţiu de stil, Blancanieves are personalitate şi destule de arătat, dar nu te implică prea tare emoţional, dincolo de soarta bietului cocoş Pepe. Dar asta poate fi doar o chestiune de gust.
