Les Films de Cannes à Bucarest. Jurnal de festival (I)

0
142

foto: Doria Drăgușin / Nikon10354585_790322077692556_2795456678543364164_n

Filmele de la Cannes la București au devenit, încă de la prima ediție, evenimentul cinematografic așteptat cu cel mai mare interes de publicul din capitală. Ele m-au adus, acum trei ani, pe traiectoria de pe care vă scriu azi, pe Filmreporter.ro. Așa că mă bucur să văd că, în 2014, interesul publicului este atât de mare că au ajuns să aibă nevoie de mai multe cinematografe. Nici măcar trei proiecții simultane nu garantează că îți găsești loc, iar biletele sunt în acest an vândute cu multe zile înainte, la unele proiecții. Lumea a stat în prima zi în picioare și la coadă și în sală, pe unde a apucat – norocul unora e că iarna îi ține pe cei mai leneși acasă.

Party Girl

party-girl-angelique-litzenburger-joseph-bour

Odată ce te-ai așezat pe scaunul din cinematograf, îți vine greu să găsești linia de demarcație dintre realitate și ficțiune în Party Girl, filmul de debut al unui trio de regizori (Marie Amachoukeli-Barsacq, Claire Burger și Samuel Theis) care a luat Caméra d’Or la Cannes 2014. Theis își distribuie mama și frații în versiuni semi-ficționale ale propriilor persoane, păstrându-le numele reale și punându-i să joace pentru prima oară în viață într-un lungmetraj.

Angélique (Angélique Litzenburger) are șaizeci de ani, dar lucrează încă la un cabaret (zice ea)/bar de striptease (zicem noi) aflat la granița dintre Germania și Franța. Când un admirator vechi o cere de nevastă, femeia e tentată să renunțe la viața de până atunci, și își adună la nuntă cei patru copii risipiți. Curând, în minte i se strecoară îndoiala – oare este construită pentru o existență așezată?

Nu melodrama (onestă și corectă, dar neremarcabilă) e punctul forte al filmului, ci Angélique Litzenburger, într-o interpretare-dinamită. Filmată într-un stil apropiat de ciné-vérité (cu tușe de Cassavettes și frații Dardenne), criza femeii la șaizeci de ani e perfect credibilă în ochii unui om/personaj atât de expresiv ca Angélique, pe care camera nu o părăsește nicio clipă. Interacțiunea cu copii săi, străbătută de emoție reală, mai că e de-ajuns să țină întreg filmul pe umeri.

The Search

search-couverture

Cu capitalul de încredere și prestigiu asigurat de Oscarurile Artistului, Michel Hazanavicius (venit la București, cu Bérénice Bejo la braț) putea să facă aproape orice. A ales ceva în cu totul alt registru – un film de război care preia titlul și premiza lui The Search (1948, Fred Zinnemann) și o transplantează în Cecenia anului 1999.

Și nu-l poți faulta pe regizor pentru ambiție – după ce se consacrase în comedii-pastișă de mare succes la public, Hazanavicius ia dintr-odată de coarne un subiect deloc confortabil, scos repede pe linia de tușă a istoriei contemporane, și readus între timp în actualitate de criza din Ucraina. Ba mai mult, o face din mai multe direcții – ONG-ista (Bejo) ce adună informații și scrie rapoarte pe care Occidentul ar prefera să nu le citească, Hadji (Abdul Khalim Mamutsiev), băiatul cecen separat de frați și orfan de părinți care are nevoie de adăpost, Kolia (Maksim Emelyanov), soldatul rus pe care conflictul armat îl înăsprește pe zi ce trece, transformându-l din papă-lapte în mașină de ucis. Desfășurarea de forțe, cu certe calități de film epic, e bine susținută de scenografie și de niște interpretări uniform excelente – cu excepția lui Annette Benning, înțepenită într-un rol expozitiv.

Dar aceste intenții nobile nu duc la un impact emoțional pe măsură – Hazanavicius e prea lipsit de subtilitate (nici în recentul Fury nu am văzut de atâtea ori portretul lui Hitler cât îl văd aici pe-al lui Elțîn), preocupat să-și țină discursul netulburat până la capăt, și derivativ în alegerile regizorale (monocromia, deja obligatoriul tracking shot pe care trebuie să îl aibă un film respectabil de război). Imaginile cu refugiații murdari și flămânzi și cu cadavrele cărora Kolia le face recepția la baza rusească se răsrepetă de parcă ai avea nevoie de asta pentru a constata că ce vezi e revoltător sau că războiul transformă vieți. Ceea ce face din The Search un film utilitar și corect făcut, dar nici pe departe atât de zguduitor cum se pretinde a fi.

Jauja

Jauja

La polul opus al originalității și identității creatoare se află Jauja, cel mai recent film al argentinianului Lisandro Alonso, laureat al premiului FIPRESCI al secțiunii Un Certain Regard de anul acesta. Poți spune orice despre ce ai văzut – că Alonso și-a scris scenariul pe ciuperci, că n-are coerență sau consistență narativă – dar nu poți nega experiența vizuală neobișnuită pe care ai avut-o.

Suntem prin Patagonia, într-o perioadă ce aduce a secolul al nouăsprezecelea. Inginerul danez Dinesen (Viggo Mortensen, care a și produs și scris muzica filmului) vine împreună cu fiica sa să supravegheze niște lucrări care fac parte dintr-un plan de civilizare (a se citi exterminare) a populației băștinașe, alintate ”capete de cocos”. Cam pe-aici se oprește orice încercare de a compune un sinopsis convențional al filmului – pentru că Alonso abandonează curând firele narative începute pentru a se arunca într-o explorare senzorială, halucinatorie și ermetică ce le poate aminti spectatorilor de Post Tenebras Lux al lui Carlos Reygadas. Când fiica lui Dinesen (cu care acesta are o relație asemănătoare cu cea pe care o are Aguirre, din filmul omonim al lui Werner Herzog, cu fata sa) dispare, tatăl pleacă în căutarea sa. Ce va găsi e vis sau aievea, cu întâlniri neașteptate, morți violente și salturi temporale.

Alcătuit în mare parte din planuri-secvență, cu minime mișcări de cameră, în aspect ratio de 4:3 ca pe vremuri, și profitând din plin de geografia ireală a ținuturilor în care filmează, Jauja arată foarte bine pe partea vizuală. Aș minți totuși dacă aș susține că mi-a ținut interesul treaz dincolo de prima jumătate de oră (suficient de bizar-amuzantă și excentrică). Căci, oricât de faină ar fi prezența lui Mortensen, când acesta rămâne singur, noua direcție a filmului pur și simplu nu mai e într-atât de ofertantă cât să-ți dorești să zburzi pe câmpii alături de Lisandro Alonso. Poate data viitoare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here