Les Films de Cannes à Bucarest. LOVE – Explicit, emoționant, epuizant

0
263

maxresdefault

Love, mult discutata/așteptata melodramă tridimensională a lui Gaspar Noé, își joacă spectatorul pe degete încă din titlu. Nu e neapărat un film despre dragoste, cât despre autodistrugere și despre incapacitatea de asumare a unei coerențe comportamentale și sentimentale într-o relație. În plus, atât posterul cât și trailerul și materialele promoționale duc spectatorul pe un făgaș relativ superficial al așteptărilor, fiindcă inculcă din start ideea de threesome și subliniază, fără nici un pic de subtilitate, faptul că filmul este unul explicit despre actul sexual în (aproape) toate formele sale.

Murphy e un american cu veleități artistice (student la regie) ce trăiește în Paris. Viața sa este un amestec de dezamăgire, calvar amoros, extaz, experiențe sexuale. În jurul său orbitează, ca niște aștri erotomani, Omi și Electra. Una este mama fiului său (în acest caz, Omi), iar cealaltă este marele regret amoros al vieții sale (în acest caz, Electra). Electra e dispărută de ceva timp, aflăm la începutul filmului, ceea ce-l năruie emoțional pe Murphy, viața lui fiind oricum departe de a fi ideală – nu o suportă pe Omi, singurul motiv pentru care încă-și mai duce zilele alături de ea fiind fiul său, Gaspar. Odată produs declicul furtunii emoționale și al introspecției dureroase, Murphy e aruncat într-o spirală a disperării și al lipsei de putere în fața unei maladii emoționale ce l-a mâncat pe dinăuntru de multă vreme.

Love e un film al alegerilor greșite, al alegerilor inconștient distructive și al repercusiunilor lor. Gaspar Noé își aruncă personajele într-un vârtej sufocant generat de instinctele sexuale, pașii greșiți, lipsa de viziune și apariția inevitabilelor rupturi în cuplul de bază al filmului (Murphy – Electra). Murphy alege greșit la orice pas: acceptă fantezia erotică a Electrei legată de un threesome cu o fată blondă (Omi), urmând ca mai apoi să o lase pe aceasta însărcinată dintr-o greșeală stupidă (un prezervativ rupt).

Noé preia elemente din filmele sale anterioare și le rearanjează omagiindu-se pe sine: narațiunea nu este liniară, iar pe plan vizual se face rapel la Enter the Void (din alegerile de încadrare a personajelor, dar și din simplul fapt că în camera lui Murphy găsim o replică în miniatură a hotelului din film) și chiar și la Irréversible. În plus, întregul film este un omagiu adus cinemaului: postere de film pot fi zărite pe majoritatea pereților și se discută despre intenții auctoriale ce au dat naștere însuși filmului de față. Apogeul autoreferențial este atins, însă, din alt punct: personajele poartă nume de genul Nora, Murphy, Gaspar, Noé, Lucille. Toate aceste nume vin din universul regizorului: Nora Murphy fiind numele mamei autorului, Lucille fiind numele nevestei sale, iar lista poate continua.

Spuneam despre Love în materialul anterior despre Films de Cannes că „rămâne de văzut dacă este doar pornografie sau o experiență transcendentală, dacă e încărcat de erotism și sens și dacă remodelează istoria filmelor cu triunghiuri amoroase”. Love este, fără niciun dubiu, explicit, așa cum ne-au asigurat încă din start posterele și întreaga campanie din jurul său, dar este departe de a fi pornografic. Scenele de sex nu îndeplinesc, însă, funcția de excitare a spectatorului în scopul unei finalizări. Acestea funcționează mai mult ca niște prelungiri încărcate de erotism ale personajelor și sunt magistral articulate vizual, Noé lăsându-le actorilor, în marea majoritate a cazurilor, libertatea de a-și coregrafia singuri actele sexuale.

Mai mult de atât, Love este nu un studiu ci o relatare epuizantă a relațiilor dintre persoane cu adânci cicatrici emoționale. Fiecare dintre personajele filmului a fost, într-un fel sau altul, rănită adânc și lasă ca parcursul propriu să fie guvernat de traumele respective, provocând mai mult sau mai puțin conștient năruirea lumii din jurul lor. Cele mai elocvente exemple sunt Omi, născută dintr-un accident al părinților săi, fiind un copil nedorit (accident pe care ea însăși ajunge să îl repete), sau Murphy, care consideră că a te îndrăgosti e o greșeală, un act eronat ce-l expune și ce-i poate provoca răni adiționale (lucru ce se și întâmplă, desigur). Parcursul tuturor personajelor este unul supus presiunilor aplicate de bagajul emoțional și condiționat, într-un fel, de însăși experiența spectatorului și de empatia acestuia (sau lipsa ei) la adresa personajelor.

Muzica este magistral aleasă și surprinzătoare-n eclectismul ei. Avem scene de sex ce se folosesc de muzica lui John Carpenter (cine s-ar fi gândit că dark electronica stăpânului filmelor horror se poate aplica de minune unei scene de sex, adăugându-i un strat de năclăială și rău augur), Funkadelic (în speță, Maggot Brain – capodoperă sfâșietoare), Erik Satie (cu ale sale Gymnopédies) și, nu în ultimul rând, Giorgio Gaslini (cu o compoziție din Profondo Rosso al genialului, pe atunci, Dario Argento). Asta doar pentru a enumera câteva dintre momentele muzicale absolut magnifice.

În ceea ce privește imaginea, suntem eminamente în tărâmul lui Noé și al mărcilor stilistice cu care ne-a obișnuit: stroboscoape și o paletă cromatică arzătoare (roșu, galben, portocaliu). A treia dimensiune nu aduce nimic special (în afară de câteva momente), imersiunea oferită de 3D fiind doar superficială în marea majoritate a timpului și, uneori, chiar insesizabilă.

Love va fi lansat în cinematografe pe 26 februarie 2016.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here