CRONICĂ. „La Grande Bellezza”

0
196

la-grande-bellezza

Dintre cele patru nume cărora le-a mulţumit napolitanul Paolo Sorrentino în discursul său de acceptare a Oscarului pentru cel mai bun film străin – The Talking Heads (idoli ai tinereţii sale care i-au dat titlul pentru This Must be The Place), Martin Scorsese (fan şi susţinător al cinematografului italian), Maradona (jucătorul-simbol al celor de la Napoli) şi Federico Fellini – cel din urmă, cu al său La Dolce Vita, altă fereastră către „oraşul deschis” prin ochii unui jurnalist, e cea mai vădită influenţă pentru La Grande Bellezza.

La ziua de naştere a lui Jep Gambardella (Toni Servillo, actorul favorit al lui Sorrentino), ziarist mizantrop şi romancier de odinioară, snobismul şi decadenţa – de tipul tratabil cu Prozac – îşi dau întâlnire într-un cocktail de culoare şi lumini din care nu lipsesc foste vedete de televiziune şi dansatoare în vitrină. Regizorul alege să o filmeze ca pe o petrecere de pe Fashion TV, cu tot cu bezelele către cameră, plutind cu camera pe deasupra, agăţată de macarale. Nu degeaba David Bordwell spunea cândva despre Sorrentino că „he has never met a crane shot he did not like”.

De aici, mondenul Jep, care cunoaşte pe toată lumea, devine pentru noi un soi de ghid-observator printr-o Romă mai goală decât o ştim (fără Fontana di Trevi, dar cu Piazza Navona), în care şi conţii sunt de închiriat, la petreceri cu DJ şi orchestre de vioară, la care lumea vorbeşte despre nimicuri ca superioritatea jazz-ului etiopian, înmormântări („evenimentele sociale par excellence”) şi manifestări artistice cel puţin îndoielnice, căci „arta dramatică diletantă nu moare”.

Undeva pe drum, odată cu vestea dispariţiei femeii care îl iubise toată viaţa, Jep înţelege că şi-a pierdut sufletul şi că existenţa lui nu mai înseamnă nimic. Pe măsură ce se trezeşte la realitate, începe să surprindă detalii ale vieţii autentice – călugăriţe culegând portocale din copac, o fetiţă ce se ascunde de mama ei – şi să-şi amintească lucruri pe care le crezuse uitate, iar melancolia începe să iasă la suprafaţă.

Sorrentino îşi lasă filmul să curgă liber şi aparent fără direcţie, aşa cum e şi protagonistul său. Episoadele se-nlănţuie cu legături slabe între ele – un turist asiatic suferă un atac de cord lângă un monument pe care scrie „Roma o morte”; o secvenţă cu o girafă ce face parte dintr-o scamatorie nu e mai mult decât un non sequitur, la fel şi pelerinajul pe care îl fac reprezentanţi ai religiilor lumii să fie binecuvântaţi de o sfântă; o vizită la un cabinet de medicină estetică pare ruptă dintr-un film de Terry Gilliam.  Toate compun un mozaic fascinant, în egală măsură kitsch şi cu aer de pastişă în cheie suprarealistă.

Ca un Malick al marilor oraşe, Sorrentino filmează cu steadycam-ul său la apus şi înainte de răsăritul soarelui, căutând mereu crepusculul – pe care îl recreează şi digital atunci când are nevoie – într-un oraş ce nu e niciodată atât de puţin aglomerat. Centrul istoric al Romei capătă astfel o patină de carte poştală ce serveşte bine impresiei de viaţă trăită într-un clopot de cristal pe care ţi-o dau aristocraţii de diverse speţe ai anturajului lui Jep.

La fel de elegant şi gol pe dinăuntru ca şi personajele sale (lucru pe care şi-l asumă), La Grande Bellezza e un film inegal, dar frumos şi revizionabil.

***

Filmul a deschis Festivalul Internațional de Film București și intră din 28 martie în cinematografe, distribuit de Independența Film. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here