„The Hunt”. Suspiciunea. Ce armă!

Autor: Florin Bică

„Orice festival de film”, scria odinioară Alex. Leo Şerban, „pe lângă faptul că se constituie într-o vitrină a cineaştilor şi cinematografiilor pe care le reprezintă, este interesant pentru că răspunde la o întrebare: Care sunt obsesiile momentului?” Prezentat în competiţia de la Cannes (în 2012), Jagten/ The Hunt/ Vânătoarea, filmul danezului Thomas Vinterberg, porneşte tocmai de la una dintre obsesiile ultimelor decenii – pedofilia. Recentele scandaluri din sânul Bisericii Catolice nu fac decât să o confirme.

„Astăzi, un copil nici măcar nu mai poate să stea la cineva în braţe fără ca nişte sprâncene să se ridice”, spunea chiar Vinterberg într-un interviu. Orice gest, orice mângâiere sau privire îndreptată spre un copil pot deveni rapid semnele unei morbide atracţii erotice faţă de minori.

În micuţa aşezare rurală în care trăieşte Lucas (interpretat excelent de Mads Mikkelsen – rolul i-a adus şi premiul pentru cel mai bun actor, la Cannes), toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Vecinii merg împreună la vânătoare de cerbi, beau împreună şi se închină împreună la biserică. Deşi toată lumea pare să o ştie pe Klara (Annika Wedderkopp) ca o fetiţă cu imaginaţie bogată, în momentul în care aceasta bâiguie ceva despre penisul care arată ca o undiţă al domnului Lucas (educatorul de la grădiniţă şi prietenul cel mai bun al tatălui ei, Theo – Thomas Bo Larsen), toţi sunt convinşi că micuţa a fost victima unor perversiuni sexuale.

Într-un film din buna tradiţie americană, poliţiştii şi avocaţii s-ar fi dat de ceasul morţii să scoată dovezi – pro sau contra –, iar juraţii ar fi deliberat asiduu pentru stabilirea verdictului: guilty sau not guilty. Jagten vorbeşte însă despre un cu totul alt tip de justiţie. În filmul lui Vinterberg, autorităţile oficiale lipsesc cu desăvârşire. O minoră apariţie a poliţiştilor care „îl ridică” pe Lucas pentru a-l duce la secţie sugerează desfăşurarea unei anchete oficiale. Neoficial însă, există o altă autoritate, mai înaltă decât poliţia sau curtea cu juri: gura satului. Şi parcă-l auzi pe Slavici al nostru zicând: „Aşa umblă gura satului. Nici să visezi din ce scorneşte o poveste.”

Klara este doar o unealtă neputincioasă în mâna unui mecanism mai mare, mai puternic, gata să se pună în mişcare. Ea este pretextul de care gura satului are nevoie să înceapă vânătoarea de vrăjitoare (în cazul de faţă, un presupus pedofil). Odată pus în mişcare, bulgărele se rostogoleşte şi creşte ameţitor. Afirmaţiile ulterioare ale fetiţei nu mai sunt luate în seamă de nimeni sau, cel mult, sunt interpretate ca reprimare a unor amintiri dureroase, ca formă de negare a unei realităţi evidente. Regizorul danez surprinde uşurinţa cu care adulţii pot implanta pseudo-amintiri unor copii inocenţi. Curând, orice copil din sat care a avut coşmaruri este văzut ca o potenţială victimă a „educatorului pervers”.

Lucas întâmpină toată această situaţie cu o doză nefirească de pasivitate, de fatalism mioritic, părând incapabil să se mobilizeze pentru a-şi apăra nevinovăţia. Cum să te aperi când „acuzatorul” este un copil în vârstă de 5 ani?

O secvenţă esenţială, deşi foarte scurtă, ne o dă potenţială cheie de intepretare a dramei sociale despre isteria căreia îi cade victimă Lucas. La urma urmei – se poate întreba oricine – de unde şi până unde a ajuns o fetiţă blondă, cu ochi albaştri, să vorbească despre penisul educatorului?

Nu întâmplător, înaintea izbucnirii scandalului, o vedem pe Klara holbându-se la imaginea obscenă a unui act sexual, pe ecranul unui gadget al fratelui mai mare. Lucas este, în fapt, doar un nefericit ţap ispăşitor, exilat pentru vina unei societăţi care admite dreptul la tot felul de libertăţi în materie de „gusturi sexuale”, dar care nu-i poate suferi pe pedofili. Poate că regizorul danez nu merge atât de departe cu hermeneutica socială, dar…

Vinterberg desfăşoară înaintea ochilor noştri, cu precizia rece a unui chirurg, o poveste despre instinctele inchizitoriale ale comunităţilor umane. Ne predă o lecţie despre psihologia mulţimii, despre judecăţi pripite şi ostracizare socială, despre fragilitatea relaţiilor umane şi despre rapiditatea cu care prietenul de azi devine duşmanul de… diseară. Danezul ne arată că un adevăr pe care oamenii şi-l imaginează este, uneori, mai puternic decât adevărul însuşi şi că vorba rea te-ajunge repede din urmă şi-ţi merge înainte pentru tot restul vieţii.

Jagten este un film despre răul inocent, despre răul primordial. Minciuna inocentă a Klarei nu poate fi pusă în seama unei premeditări malefice. Ea minte fără să cunoască potenţialul cuvintelor sale, fără să anticipeze sau să intuiască inevitabilele consecinţe.

Filmul lui Vinterberg este greu de privit, greu de digerat, dar uşor de interpretat. Da, şi copiii mint. Da, nu orice individ ce urcă treptele eşafodului este vinovat. Da, este posibil şi lesne să arunci un individ la gunoi. Da, Slavici avea dreptate atunci când a scris: „Când oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorbă şi îşi petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să cazi pe gura satului.”

Jagten nu ne spune că nu există pedofilie. Nici că un atare comportament n-ar trebui sancţionat. Ne vorbeşte însă despre nevoia de echilibru, pentru că orice monedă are două feţe şi orice poveste are cel puţin două versiuni.

Filmul nu are un „hapiend”. Te lasă în aer, cu o mie de întrebări în minte şi cu sufletul răscolit. Drumul spre nedreptate poate fi, până la urmă, pavat chiar şi cu intenţii bune. Iar suspiciunea este, într-adevăr, o armă. Şi ce armă!

***

Vânătoarea intră în cinematografele din România din 19 aprilie, distribuit de Independenţa Film. 

În prima săptămână, va rula la Hollywood Multiplex, Cinema Studio (aici, între 22 – 25 aprilie), Movieplex (Cinema Plaza), Grand Cinema Digiplex (Băneasa), Cinema City (Cotroceni), Elvira Popescu, Union, NCRR (Muzeul Ţăranului Român) şi Europa din Bucureşti, urmând ca în următoarea perioadă să ruleze în cinematografele din toată ţara.