„Vremuri grele…/ Da, vremuri grele…”. Nu e finalul unei anecdote, ci un schimb de replici din The Monuments Men/Eroii monumentelor, filmul în care George Clooney reuşeşte performanţa să îi aducă la un loc pe Bill Murray, Jean Dujardin, Bob Balaban, Matt Damon, Cate Blanchett, şi John Goodman fără să le dea absolut nimic de făcut.
Şi acesta nu e nici măcar singurul motiv să strigi a pagubă – întâmplările reale de la care pleacă scenariul lui Clooney şi Grant Heslov aveau un uriaş potenţial: misiunea unui grup de oameni, în majoritatea lor şoareci de bibliotecă, plecaţi să salveze de la distrugere operele de artă furate de nazişti în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ar fi fost scuza perfectă pentru nişte oameni inspiraţi (Spielberg, să zicem, dacă tot îşi doreşte atât de tare Clooney să îl imite) să livreze o aventură de zile mari.
În mâinile lui Clooney, nu e decât o construcţie leneşă (cu informaţie livrată cu ajutorul diapozitivelor şi discursurilor seci despre importanţa artei şi moştenirea universală pe care eroii civilizatori americani o apără). Când se urneşte în cele din urmă, după un montaj în care protagonistul îşi asamblează echipa mai ceva ca Nick Fury sau Danny Ocean, o face stângace, fără să ştie cum să jongleze cu numărul mare de planuri şi personaje.
Ferindu-se să arate ororile războiului (nu, un morman de dinţi de aur nu se pune) şi ezitând între melodramă de duzină şi relevanţă, regizorul Clooney nimereşte fix în zona aia de mijloc în care îi hrăneşti timp de două ore spectatorului indiferenţa şi plictiseala. Fără a fi insultător de prost, e ca un golem în care creatorul a uitat să sufle nişte viaţă. Somn uşor şi vise plăcute.
***
„Spielberg, să zicem, dacă tot îşi doreşte atât de tare Clooney să îl imite”.
Asta mi-a placut. L-ai lovit unde l-a durut mai tare. Bravo !