Anul acesta nu am apucat să văd câteva filme (mai multe decât de obicei) , dintre care unele s-ar fi putut, poate, găsi în top: Portrait de la jeune fille en feu, The Souvenir, Uncut Gems, Vitalina Varela, An Elephant Sitting Still. De asemenea, am văzut disproporționat de multe filme din spațiul anglo-saxon, lucru pe care mi-aș dori să îl remediez.

Acum câțiva ani am renunțat să îmi împart topul între filme românești/străine, de ficțiune/non-ficțiune, distribuite sau văzute prin festivaluri, direct prin streaming, etc. Așa se explică prezența în top a unui documentar care a făcut circuitul festivalier în 2018, și a fost distribuit limitat anul acesta oriunde altundeva în afară de România.

Mențiuni, în ordine aleatorie – filme care într-o altă zi ar fi putut face parte din top: Atlantics, Peanut Butter Falcon, Once Upon A Time In Hollywood, The Farewell, Varda By Agnès, In Fabric, If Beale Street Could Talk, High Life, The Lighthouse, The Irishman, Birds Of Passage, It Must Be Heaven

10. Us

Cel de-al doilea film al lui Jordan Peele încape foarte bine în definiția sintagmei sophomore slump. Motiv pentru care nu are loc mai sus în topul meu. Chiar dacă se prăbușește sub greutatea propriilor ambiții, are secvențe memorabile (Lupita vs. Lupita pe Pas De deux al lui Michael Abels!), câte două interpretări magnifice de la fiecare dintre protagoniști și acea prospețime pe care o au numai filmele ale căror realizatori au avut libertatea deplină să-și ducă la capăt viziunea.

9. Amanda

Filmul lui Mikhaël Hers, atașant și profund uman, m-a emoționat peste măsură. Cronica, aici.

8. Dolor y gloria

Almodóvar, mai vulnerabil ca niciodată. Am scris despre el aici.

7. Hale County This Morning, This Evening

O combinație improbabilă de Frederick Wiseman și Terrence Malick, documentarul de debut al fotografului RaMell Ross are nevoie de mai puțin de 80 de minute să intre sub pielea unei comunități afroamericane din Alabama mai adânc decât orice alt film despre ce înseamnă să fii negru în America. Liric și fără a se ține de un arc narativ, o revelație.

6. Ad Astra

Am o deosebită slăbiciune pentru James Gray, unul dintre cei mai subapreciați regizori americani ai ultimilor douăzeci de ani. Iar Ad Astra, cu excepția unui final hollywoodian care nu e al lui, poartă amprenta realizatorului său – provocând confuzie celor ce se așteptau la un festival de explozii. Colegul Andrei Bangu a scris o recenzie pe care o găsiți aici.

5. Parasite

Parasite e peste tot anul acesta. Și așa de (supra)expus că a început să stârnească reacții de respingere, inclusiv de la unii critici autohtoni. Ceea ce e păcat, căci filmul lui Bong Joon Ho, unul dintre cei mai faini regizori coreeni, e incomparabil mai sofisticat și mai original decât celălalt film despre lupta de clasă (tema de discuție a anului) cu încasări record – Joker.

4. Midsommar

Ari Aster are o traiectorie asemănătoare cu a lui Jordan Peele. După ce a rupt gura târgului cu Hereditary anul trecut, Aster vine cu un film ambițios, auto-indulgent și lung (2 ore și 50 de minute în varianta director’s cut) care are aceeași capacitate să șocheze. Cu influențe venind dinspre Bergman și The Wicker Man și interpretarea-dinamită a lui Florence Pugh, filmul feel-bad al anului.

3. Synonymes

Inclasabil, derutant și greu de rezumat, filmul lui Nadav Lapid nu te ține deloc de mână. Revelația Tom Mercier e magnetic în rolul protagonistului Yoav, un tânăr în criză identitară, care își renegă originea israeliană. Synonymes are ceva din imprevizibilitatea și artificialitatea ludică a Noului Val Francez, dar nu-l poți confunda cu nimic altceva. E profund original.

2. Bacurau

Ficțiunea pulp a anului, Bacurau (co-regizat de Juliano Dornelles) e foarte diferit de filmele anterioare ale lui Kleber Mendonça Filho. Și mai aproape de genul de filme în care il vezi pe Udo Kier de obicei. Eclectic până la epuizare, violent, colorat, cu un strop de realism magic și o groasă agendă socio-politică, dă cu barda cu voioșie în capitalism și globalizare. A fost calul troian al selecției de la Cannes de anul acesta. Uitați-vă doar la trailerul acesta.

1. Marriage Story

Marriage Story nu e realist în sensul în care sunt realiste filmele fraților Dardenne sau Safdie. Este genul de film oscarizabil și, probabil, perisabil în discursul critic. Dar pentru mine asta e irelevant. De la o scenă la alta, nici un film nu m-a ținut mai strâns anul acesta. Ancorat de trei interpretări excepționale – Laura Dern ar trebui arhivată – un scenariu foarte lucrat și echilibrat al lui Noah Baumbach și multă emoție, Marriage Story n-are note false. Pentru mine.