După ce am ieșit de la Amanda, cel mai recent film al lui Mikhaël Hers (Memory Lane, Ce sentiment de l’été), am văzut pe scările rulante de la metrou o doamnă care plângea. Primul gând care mi-a venit, absurd, în minte e că, în orașele mari, nimeni nu plânge niciodată pe stradă. După care mi-am dat seama că noi suntem, de fapt, cei care nu îi băgăm în seamă.
Premiza de la care pleacă filmul lui Hers e înșelător de simplă și foarte ușor de ratat. Povestea lui David (Vincent Lacoste, o revelație), un tânăr care se vede în situația de a fi nevoit să își crească nepoata de șapte ani, Amanda (Isaure Multrier), după ce mama fetei moare în împrejurări tragice, ar fi putut cădea cu ușurință în capcanele unei dramedii ușurele cu succes la Sundance, plină de răvașe cu mesaje care să ne facă să ne simțim mai bine cu noi înșine. Gândiți-vă la o combinație dintre Curly Sue și un indie cu Steve Carrell (înainte să vă doriți asta asta, vă zic eu că nu vreți să vedeți așa ceva). Bine că Amanda nu e acel film, ci își câștigă oftatul (cel puțin, dar nu-i exclus să fie mai mult de-atât) de la final pe căi oneste.
Ca și în Ce sentiment de l’été, protagonista (absentă) a filmului dispare pe o pajiște unde oamenii au ieșit la picnic. Persoanele cele mai apropiate trebuie să învețe să trăiască fără compania ei, iar Hers nu supralicitează nicio clipă suferința lor pentru emoții facile. David continuă să își facă munca de peisagist (o activitate mult mai puțin romantică decât sună), încearcă să nu piardă legătura cu Léna (Stacy Martin, care scoate maximul dintr-un rol subdezvoltat), victimă colaterală la rândul ei, și să învețe să-și intre în rolul de tutore al unei fete mult prea mari pentru el. Amanda e un copil perfect normal, nu prea matură pentru anii ei și fără stridențe, ticuri și replici vădit scrise de un scenarist de 40 de ani.
Filmul sare, cu conștiinciozitate, peste locurile comune ale unei povești despre doliu și nu își definește personajele în funcție de tragedia prin care trec. Se concentrează, în schimb, pe detaliile aparent banale ale vieții de zi cu zi, fără să ajungă la o detașare clinică, de realism observațional. Hers rămâne același regizor solar, care inundă imaginea cu lumina verii și acorduri de pian ce degajă o căldură inconfundabil umană.
În această aglomerare de lucruri mărunte care îi dau filmului viață, chiar și acele detalii puse cu mâna sunt atent calibrate să nu răstoarne filmul. Un fir narativ secundar cu o mamă înstrăinată care încearcă să se apropie de copilul ei e enumerat mai degrabă decât dezvoltat, pentru că nu acesta e focusul poveștii. Trebuie să admit că e ultimul loc în care mă așteptam să o văd pe Greta Scacchi, chiar venind de la omul care l-a pus pe Josh Safdie în filmul său anterior.
Amanda intră în cinematografe din 24 mai, distribuit de Bad Unicorn. Nu vă sfiiți să îl alegeți din lista de filme de la mall, căutați-l pe puținele ecrane atent curatoriate din țară, că are o inimă mare.
Trailer
[…] ”Hers rămâne același regizor solar, care inundă imaginea cu lumina verii și acorduri de pian ce degajă o căldură inconfundabil umană.” (Dragoș Marin, Film reporter) […]