Nap Toader: „Eu visez la momentul în care un regizor român să facă premiera pe Stadionul Naţional şi să aibă 50.000 spectatori”

13978240_1357259574303962_1075924868_o

Autor: Iosif Prodan

După Italiencele și Nuntă în Basarabia, Nap Toader (sau Napoleon Helmis – dilemă pe care am clarificat-o în interviul de mai jos) și-a lansat în primăvara acestui an cel de-al treilea lungmetraj – 03.ByPass. Producția filmului a durat cîțiva ani, din cauza neclarității formei pe care produsul final trebuia să o aibă, dar a reușit să fie dus la bun sfîrșit, iar săptămîna aceasta se poate vedea și la Anonimul, în Deltă.

L-am întrebat pe Nap Toader ce crede despre încercările regizorilor români de a migra spre film de gen (03.ByPass fiind el însuși un hibrid între mai multe formule estetice), despre modul în care lucrează la un film și am extins discuția spre situația de la UNATC și modificările care ar putea să fie aduse Legii Cinematografiei.

Acțiunea filmului 03.ByPass se desfășoară pe parcursul unei ture de noapte a unui echipaj de salvare: o doctoriţă (Medeea Marinescu), asistentul-amant (Alexandru Potocean) şi șoferul-ambulanțier (Gabriel Spahiu). Cei trei aduc la spital un bătrân singur, muribund, dar care are ascunse sub saltea teancuri de bani. 

Iosif Prodan: În afară de proiecţiile din cinematografe aţi avut şi proiecţii speciale, atît în Bucureşti cît şi în ţară. Care au fost reacţiile publicului? Aţi primit întrebări referitoare la similaritatea subiectului cu Moartea domnului Lăzărescu?

Nap Toader: Da, s-au legat puţin de asta, dar evident că e alt gen, altă abordare şi alt subiect. Sigur, eu nu abandonez ce a creat ca paradigmă medicalo-cinematografică Cristi Puiu. Nu vreau să abandonez, că e păcat. Dar pe de altă parte, nici nu fac un studiu realist al fenomenului medicinei de urgenţă în prezent.

Nap Toader: Cînd spuneţi paradigmă medicalo-cinematografică la ce va referiţi mai exact?

Tot ansamblul ăsta, tot contextul în care se zbate sănătatea din România şi nu numai. Ţin minte reacţia unui spectator cînd ICR a făcut prin anii 2000 o proiecţie cu Italiencele şi era şi Moartea domnului Lăzărescu în program, iar la Q&A Puiu nu era, şi un spectator britanic a zis „Dom’le, dar parcă şi la noi tot aşa ar fi”. Şi de asta probabil e valoros încă o dată filmul lui Puiu, pentru că e perceput foarte uşor şi afară, în alte contexte de cultură şi civilizaţie.

Spuneaţi într-un interviu că v-a provocat textul original după care s-a născut scenariul filmului, povestea şoferului din Moartea domnului Lăzărescu. În afară de această referinţă, mai există şi alte trimiteri către filmul lui Puiu?

Nu, poate doar inconştient. Aveam de optat între a face un film de gen, un cinematograf de gen românesc – un thriller cu aceşti eroi care se măcelăreau la final, după toate modelele inspiraţionale, sau să încerc cu toate puterile mele să mă duc în zona unui film realist, adică să rămîn în familia Moartea domnului Lăzărescu. Şi am spus că asta e, asta trebuie să fie, nu e timpul în capul meu [pentru un film de gen]; poate nici eu nu sînt pregătit, poate nu am suficienţi bani, şi ceea ce cred că e fundamental – încă n-a venit vremea să abandonăm micile noastre fresce sociale. Aşa că e în același mare ansamblu de  „cronică a vremurilor tale”.

Am înțeles că procesul realizării acestui film a pornit de la un scenariu de tip „American B Movie” care devine un film realist.

Da, exact asta s-a întîmplat. Şi n-aveam de unde să plec în acest proces decît de la Moartea domnului Lăzărescu; dacă el nu există, nu puteai să faci o serie B americană? Ba da. Dar merită? A venit vremea sau nu? Pe de altă parte, e atît de neagră şi grea şi apăsătoare situaţia din sistemul nostru de sănătate încît să vii tu acuma cu o serie B americană, cu nişte ambulanțieri pe-acolo… Nu ştiu, n-am simţit că trebuie să fac chestia asta. Scenariştii (n.r. Alin Ludu Dumbravă şi Dan Stăiculescu) au suferit puţin, dar s-au împăcat cu ideea şi au adoptat schimbarea mea de perspectivă. Nu mai este serie B americană-omagiu, dar s-ar putea să fie nici-nici şi asta e şi mai rău. Există unii oameni care-l percep nici-nici, deşi eu am vrut să fie şi-şi.

Cum a fost să lucraţi pe un scenariu scris de altcineva? În mod normal preferaţi să vă scrieţi singur scenariile, din cîte ştiu, cel puţin aşa s-a întîmplat la precedentele două filme. Veţi mai lucra cu scenarii scrise de altcineva în viitor?

Sigur, mi se pare că lucrezi antagonic, că să zic aşa, cu scenariştii, te stimulează, te ajută să te duci într-o anumită direcţie. Sînt puncte de reper, sînt punctele tale de sprijin, chiar dacă ei nu creează direct sau refuză ideea ta.

Deci vă e oarecum mai uşor să lucrați pe un text deja scris pe care să-l puteţi adapta sau modifica.

Da, îmi place mai mult munca de regie. Am simţit la un moment dat că munca scenaristului a fost mult mai mare decît munca regizorului. Eu mi-am pus problema asta în primele două filme – stai puţin, regizorul trebuie să înceapă să apară mai plenar, a propos de mine, de studiul meu, asta pe de o parte. Deci, regizorul trebuie să aibă la bază un text pe care să lucreze, asta e meseria lui. Ca la teatru. Şi, pe de altă parte, ţine şi de creativitate – te stimulează mult mai mult prezenţa a încă două creiere, care chiar dacă sînt în contradicţie cu ce crezi tu că e bine, ajută la proiect. Sînt mai multe minţi lucide. La un moment dat, singur fiind, vorbind la pereţi, cred că sînt ok. Dar poate că nu sînt ok. Asta cu timpul am descoperit. Deci, dacă e cazul, voi mai recurge la modul acesta de lucru. Eu nu vreau să scriu scenarii, vreau să fac filmul pe un text bun care să aibă o miza într-o anumită convenţie sau formulă audiovizuală.

Am citit o intrepretare a titlului filmului, pe care presupun că dumneavoastră l-aţi ales.

Oarecum, e o muncă de echipă. Tot ce vezi în film e rezultatul unei analize de echipă. Sigur, eu puteam să fac sau să nu fac ce zicea X sau Y. Titlul original e ByPass, am păstrat propunerea scenariştilor, iar 03 e partea pe care mi-o asum, deşi nu ştiu dacă a fost chiar ideea mea. A fost o discuţie, eu aveam un titlu din ăsta destul de ciudat, pe mine mă amuza tot timpul, 03 – Ambulanţa stelară. Ne-am jucat cîteva zile cu titlul şi pînă la urmă a rămas acest 03.ByPass.

Bun, interpretarea de care ziceam sună în felul următor: „De ce 03.BYPASS? Iată ce percep eu: 03 = codul de serviciu al ambulanţei cu care prestează cei trei eroi ai filmului. Bypass, pentru că aceştia sunt „tentaţi” să şunteze morala şi etică profesională şi să treacă mai departe prin această procedură practicată pentru ocolirea în caz de avarie sau scurtarea unor trasee, în scopul atingerii ţintei (şi nu numai medicală, ci şi – iată – umană)”. ” Cum vi se pare?

Eu întotdeauna mi-am dorit ca acest film să fie liber la interpretări. De asta el e şi-şi sau nici-nici. E posibilă şi interpretarea asta, sigur, dar n-aş vrea să limitez cu nimic percepţia publicului. O accept ca fiind valabilă pentru faza primară a scenariului. Pentru mine, după aia, „bypass” a însemnat mai mult decît ceva legat de dramaturgie. La mine e ceea ce avem nevoie ca să însănătoşim o morală, avem nevoie de un bypass. Sîntem pe alarmă, la camera de gardă, avem puls şi urmează un bypass. Trebuie să-l facem, ceva e greşit. Asta dacă vrei să ne agăţăm de miza lui realistă şi de eventuale conotaţii indirecte în societate.

Am o curiozitate, personajul şoferului menţionează la începutul filmului că are un credit în franci elveţieni. Din cîte am înţeles, creditul în franci elveţieni v-a afectat şi pe dumneavoastră personal. Aţi introdus asta în film sau era deja în povestea originală? Mai aveţi creditul?

Da, e un element care face parte din viaţa mea particulară. Am avut un credit în franci elveţieni care m-a obosit şi care m-a urcat pe pereţi şi de care am scăpat; l-am transformat în euro anul trecut, în februarie. Mi s-a părut interesant să pun presiunea asta, să zic existenţială, a unui credit care m-a apăsat şi m-a împovărat pînă la a mă gîndi dacă trebuie să plec la muncă în Elveţia, direct acolo unde e sursa de franci elveţieni, ca să pot plăti rata şi să exist în continuare.

Am avut norocul nesperat că banca a acceptat conversia în euro, cu un discount; în sfîrşit, nu mai contează. Şi am zis aşa: dacă asta a fost presiunea pe mine şi eram în stare să renunţ la tot că să mă mut în Elveţia, dacă mă primeau aia acolo să muncesc orice, am zis că asta e bine să fie pe spatele lui Doru ca motor care să-l împingă să se ducă să ia banii cu orice preţ. Deci eu îl duc spre asta, spectatorul îl iartă cumva, îl înţelege, chiar dacă el e mai ciclotimic şi mai nebun aşa şi vorbeşte urît şi înjură tot timpul – are o problemă.

N-ar fi făcut-o (n.r. n-ar fi luat banii), dar sînt multe probleme. Asta este de fapt străvezia mea aluzie la sistem – sînt multe probleme în sistem, haideţi să le reparăm că altfel oamenii, într-un fel sau altul, îşi dau demisia, pleacă în afară, printre altele iau banii de sub saltea. Pleacă din sistem! Cum îi ţinem? Păi, nu trebuie să-i mai subvenţionezi cronic şi majoritatea bugetului sănătăţii să se reflecte şi în munca lor, nu în munca altora care sînt de fapt speculanţi, care otrăvesc sistemul. Oare se va termina chestia asta vreodată?

Cît şi de ce a durat aşa de mult apariţia filmului pe ecrane? Cum a decurs relația cu producătorul? V-aţi gîndit să va produceţi singur filmul?

Nu, n-aş fi putut să-mi asum producţia, pentru că nu am firmă şi nici nu-mi doresc să am. Sînt alţii buni în piaţă care deja ştiu să facă asta profesionist. A durat mult pentru că… ăsta cred că e destinul acestui film. Ca naştere, e cel mai greu film al meu. Încă din faza lui embrionară, de cînd s-au apucat Alin Ludu Dumbravă şi Dan Stăiculescu să-l scrie, în urmă cu 10 ani.

Au participat ei înşişi cumva, în nu-ştiu ce combinaţii şi contexte la concursul CNC o dată sau de două ori, apoi au venit cu mine şi am reuşit să trecem linia peste [care se acordă finanţări], adică ultimul loc care înseamnă bani puţini, scrie draftul 1, rescrie, au început tendinţele – să fie de gen, să fie şi mai şi, să fie realist, să fie pe marele gust popular, iar la un moment dat scenariştii au rămas în afară ecuaţiei. Am rămas doar eu cu producătorul, producătorul a vrut un film care să fie şi mai mult pentru public, eu am zis că „nu mai pot, mă opresc aici, mai mult nu se poate”, împins şi de greutatea temei.

Mie mi se pare, dintre toate temele abordate, cea care m-a atins cel mai dur, n-am îndrăznit să mă joc cu ea foarte tare. Eu uneori mă mai joc şi mă ceartă lumea, vezi Italiencele şi Nuntă în Basarabia. Aici mi s-a făcut dintr-odată teamă să mă joc cu ceva unde e vorba de viaţa şi sănătatea românilor şi am zis că e ceva mai rău decît la Biserică, asta e interzis [de luat în joacă]. Aşa că m-am dus spre film realist. Producătorul a vrut mai comercial, eu am zis mai realist şi asta a însemnat că trebuie să găsesc alt producător. L-am căutat, abia i-am găsit pe cei de la Clandestino şi uite-aşa, cu birocraţia de rigoare, că se predau ştafetele şi dosarele şi proiectele etc. Apoi filmări, montaj, toate au durat un an de zile. La muzică am ţinut foarte mult să-i placă omului normal, am făcut un mic compromis că să nu facem realism pur, în dogmă.

Fără muzică diegetică.

Da, am zis că dacă e spectacol, să fie spectacol total. Şi asta a durat că a trebuit să producem muzică…

Deci dacă n-ar fi fost această problema cu producătorul, filmul s-ar fi terminat mai repede.

Da, s-ar fi terminat cu un an jumate-doi înainte.

Aţi trimis filmul la festivaluri?

Producătorii ştiu că l-au trimis la festivalurile mari care nu l-au luat şi probabil şi la astea mici, dar nu-mi dau seama ce s-a întîmplat.

Aţi primit vreun feedback de la selecţioneri?

Nu, pentru că nu m-am ocupat eu direct. Există un feedback de la străini, filmul a fost în Tîrgul de Filme de la Berlin, unde au intrat vreo 10-15 oameni interesaţi de film, probabil ceva comercianţi de filme şi n-au ieşit din sală pînă la sfîrşit. Ceea ce înseamnă că undeva au fost agăţaţi. Dar un dialog am avut cu nişte distribuitori la TIFF, unde m-au invitat la o proiecţie închisă pentru vreo 30 de oameni, că are şi TIFF-ul tîrgul lui de filme şi acolo am vorbit cu un francez care a zis că-i place filmul, dar e derutat pentru că nu ştie cum să-l marketeze, cum să-l împacheteze, ce Dumnezeu e? Dramă, comedie, are şi mici arome de thriller; e un amestec şi e ciudat filmul.

Deci în acest moment nu aveţi un distribuitor pentru alte teritorii?

Încă nu. Eu totuşi cred că are un potenţial pentru televiziunile… nu de artă, dar de film european, mă gîndesc. Asta e mai mult o speranţa a mea. Cred că poate rula onest pe televiziuni cu filme europene, dacă există. Nici nu ştiu prea bine. Dar producătorii flmului, Clandestino, sînt şi distribuitorii, şi ei o să ia în mîinile lor destinele filmului. Ţintele mele, dar la care nu am acces, sînt televiziunile străine şi caravanele în ţară. Bine, şi televiziunile noastre româneşti, nu mă gîndesc doar la cele de afară.

Nu sînteţi un regizor care să fie asimilat estetic Noului Val/NCR, cu toate că aţi făcut filme în aceeaşi „epocă”. De ce credeţi că s-a întîmplat asta?

Nu m-am gîndit la asta. Poate că n-au fost aşa răsunătoare filmele mele. Totuşi, eu sînt pe un alt tip de cinema. Un pic mai clasic, un pic mai hibridizat, hai şi cu oniric, hai şi cu o muzică. Pe cînd ei aveau un statement, toţi din Noul Val, chiar dacă lor nu le place să fie calificaţi ca fiind parte din Noul Val – că sînt individualităţi aparte -, filmele lor erau din aceeaşi familie: n-aveau muzică, erau felii de viaţă peste felii de viaţă, non-intervenţionism declarat, nu mai discut toate lucrurile astea de limbaj; poate viziuni regizorale dictate de condiţiile economice, nu-mi dau seama, dar care au fost asumate şi au devenit limbaj valoros.

Nu ştiu de ce m-au scos. Eu totuşi rămîn în tematică. M-au scos probabil din cauza formulei în care vizualizez lucrurile. Eu pe tematică sînt egal cu Noul Val Românesc – vorbesc de traficul de fiinţe umane în Italiencele, intrigi de familie – dar în formula de vizualizare eu sînt mai neastîmpărat. Ei sînt aşezaţi, cuminţi, înţelepţi, nu ştiu cum să zic exact. Eu sînt clamp, vizualizez prin giumbușlucării, e soluţia mea de a-l ispiti pe (tele)spectator. Uneori făcînd poate lucruri pe care nu aş fi vrut să le fac neapărat. Adică nişte jonglerii din astea de iluzionism ieftine, dar la care rîde lumea. 

Ce părere aveţi despre tot mai desele încercări ale regizorilor români de a merge înspre filmul de gen?

Îmi pun şi eu problema asta. Sper să aibă sens ce se întîmplă acum, însă nu pot spune că are sens 100%. Probabil o facem toţi din dorinţa de a ne apropia publicul mai larg, de a-l ispiti/ademeni să vină la cinematograf. Pentru că există setate clişeele şi la emiţător şi la receptor. El nu prea vrea să vină la cinematograful românesc. „Hai, vino, că nu-i aşa de rău. A luat premiu la Cannes, dar are şi aerul de thriller” – poate fi privit puţin şi altfel, mai pentru public. Dar asta mi se pare cumplit de greu de făcut. Eu încă n-am aspiraţii de astea, eu încă râvnesc că aşa o să rămîn, dacă mai fac filme.

Probabil că [migrarea] asta [spre filmul de gen] are sens dacă publicul va începe să vină spre cinematograful românesc şi-l va considera ca un fel de brand al lui. Are sens hibridizarea asta în direcţia diversificării cinematografului dacă publicul nostru va iubi cinema-ul nostru. Dacă nu, mi se pare că ne cam chinuim în zadar. Mai bine facem filme pentru chinezi.

Eu nu cert publicul românesc. Probabil că e sărac, nu poate să între la cinematograf. La mall-uri nici nu discutăm. Majoritatea românilor încă se zbat în sărăcie, nici n-au fost cultivați. Eu visez la momentul în care un regizor român, oricare ar fi el, să facă premiera pe Stadionul Naţional şi să aibă 50.000 spectatori.

Aţi reuşit să vedeţi ceva filme româneşti lansate în cinema în 2016? Ce impresii v-au lăsat?

Da, am văzut filmul lui Mitulescu (n.r. Dincolo de calea ferată). Mie îmi place, dar am auzit şi reacţii adverse. Are şi poezie, are şi umor, are atmsoferă din asta de comunitate periferică, frumoasă, cumva. Are acest personaj feminin central care e puţin diferit, aproape că e non-românca noastră tradiţională. Femeia din cinematograful românesc e destul de canonizată numai în anumite profesii. Dar nu e aşa, ea în viaţa reală e foarte diversă, seducătoare, erotică, glumeaţă, deşteaptă, inteligentă. Şi asta mi-a plăcut – scoate personajul feminin principal dintr-un canon care exista înainte. Cam asta am văzut de anul acesta.

Pe genericele filmelor dvs sînteţi creditat uneori ca Napoleon Helmis și alteori ca Nap Toader. Care e explicaţia?

E simplu, eu m-am născut în familia Toader, într-un sat din nordul judeţului Olt, numit Topana. La vîrsta de 11 ani, ca părinţii mei să mă mute la şcoală în Bucureşti, adică să depăşească frontiera judeţului Olt, care era sub jurisdicţia sorei lui Ceauşescu la învăţămînt, am fost obligaţi, dar nu numai eu, mai mulţi ţărani, să-şi dea spre adopţie din punct de vedere formal copiii rudelor din Bucureşti. Iar rudele mele din Bucureşti se numeau Helmis. Deci asta era singura soluţie ca să mergi la şcoală din Olt în Bucureşti. Altminteri, trebuia să fac şcoala la Slatina.

Era un stat în stat ciudat, în care inteligenţa Oltului trebuia să lucreze în Slatina, la fel cum inteligenţa României trebuia să rămînă în România. Sau, dacă vrei să pleci în afară, scoate banii – cum au plătit Israelul, Germania şi cine a mai vrut să cumpere. Mă rog, eu eram un copil puţin mai răsărit de-acolo şi de asta au vrut ei să mă trimită la şcoală în Bucureşti. Revenind, e o datorie de suflet a mea, să merg cu numele ăsta de Toader înainte. Eu în buletin nu mi-am mai schimbat numele, a rămas Helmis. Şi pentru că toate lumea îmi spune Nap, pe numele mic, vreau să rămînă aşa – Nap Toader. Mi-au spus unii că îmi pierd spectatorii şi notorietatea dacă îmi schimb numele. Nu-mi pasă de notorietate.

Anul trecut aţi fost implicat în ceea ce s-a numit „Scandalul de la UNATC”. Care mai este situaţia astăzi? Ce s-a întîmplat cu concursul pe care l-aţi dat?

În ceea ce mă priveşte este simplu. S-au scos două posturi la concurs şi ambii candidaţi şi-au cîştigat examenele, fiecare pe postul lui. N-am avut contracandidaţi. Deci eu am cîştigat concursul, sînt pe poziţia de cîştigător al concursului. Nu şi la Gorzo. E o perioadă foarte grea în Universitate, pentru mine cel puţin. Gorzo n-a avut contra-candidat, a avut cel mai bun dosar, cel mai mare punctaj, e ceva… Bun, e în mîna Senatului promovarea, Senatul a zis „nu” – șoc!

Înțelegem cumva nişte motivaţii, de ce ar fi zis „nu”. A fost confruntarea de atunci, publică, cu postări, cu nervi, dar (1) nu poţi să-l pedepseşti într-o parte, pentru ce a făcut în altă parte şi (2) cît poţi să-l pedepseşti, frate? Ce, e Isus Christos? Lasă-l, mă, în pace. E unul dintre cei mai buni profesori de la noi, are notorietate, e inteligent – ce-aveţi, frate, cu el? Bine, s-au simţit jigniţi, ok; şi dacă te-a jignit, ce? O fi zis la supărare, dar tu nu poţi să ierţi? Senatule, tu eşti Sfatul Înţelepţilor! Tu o dată poţi să zici într-un fel, şi o dată poţi să zici invers. „Pe un înţelept îl schimbă întotdeauna gîndurile”, zice un proverb englezesc. Pe mine nu mă apasă niciun mecanism acum, eu mai vorbesc, mai glumesc, îmi pun tricou cu „Gorzo”, le zic să rezolve problema. Mă doare pentru că e vorba de imaginea UNATC.

Care mai este atmosfera în UNATC după cele întîmplate anul trecut?

Eu sînt într-o mare suferinţă, cred că şi el, numai că el e rezistent, e bătăios, şi-a asumat toată această situaţie. Poate că nu e doar la UNATC starea asta, cred că e caracteristic întregii comunităţi şi sper să nu se adîncească chestia asta, e un mare pericol. Fiecare e preocupat de ce i se întîmplă lui. Dar fii atent un pic la ce se întîmplă în afara grădinii tale, pentru că într-o zi o să vină și peste tine. Şi ce i se întîmplă lui Gorzo acuma, o să ţi se întîmple şi ţie peste vreo trei ani. Hai să stabilim un set de reguli, de principii – vezi „UNATC, reformează-te!”, da, încercăm. Jumătate din energia unora dintre profesorii de acolo se duce în direcţii administrative şi în rahaturi de genul „Îl votăm pe Gorzo sau nu?”.

Păi, tu eşti profesor, nu mai bine te gîndeşti tu la treaba ta? Cum ar fi să-i înveţi pe ăia mici cum să facă o treaba? Nu, acuma se cheltuie ore şi ore de dezbateri, şedinţe de 8 ore în care un Senat întreg se gîndeşte şi se gîndeşte şi zice „Nu, Gorzo!” Bine, ok. Asta pentru că îţi pasă de ce ţi se întîmplă ţie, nu şi altuia. Din tot scandalul ăsta doi sînt vinovaţi şi doi sînt pedepsiţi – Andrei Gorzo şi Andrei Rus. Nimeni nu are vreo funcţie, nimeni nu a cîştigat, ba dimpotrivă au pierdut la salariu. Mie îmi pare rău de UNATC, că e familia mea şi casa mea acolo. Da, ne mai certăm, da, uneori ne mai aud şi vecinii, dar la un moment dat te împaci.

Care sînt propunerile dumneavoastră la proiectul de revizuire a Legii Cinematografiei?

Aș vrea foarte tare crearea contextului de producător debutant care nu trebuie să apară din neant, el trebuie să fi făcut ceva înainte, dar așa cum există secțiune pentru regizorul debutant – lasă puțin piața să devină mai dinamică. O să se ajungă la situația anterioară cu dinozaurii pe care-i urîm și le luăm capul și noi restul. Nu e ok așa. Eu, de exemplu, din trei filme, două au fost făcute cu producători debutanți – vreau să mai trec și eu la ăia din Liga I.

Apoi, ar mai fi o problemă legată de drepturile de autor care rămîn suspendate în aer cumva, după ce filmul intră în proprietatea CNC-ului. Ale cui sînt drepturile atunci? Rămîn ale producătorului? Dar, stai, că eu sînt autorul, eu am generat copyright-ul. El a executat, împreună cu mine, dacă vreau eu îi recunosc aportul de creativitate și de autorat și vine cu mine în barcă la autori. Dar nu le poate lua el toată viața – lasă-le măcar la CNC, la o instituție care a și finanțat chestia asta. Acum nu e clar, nimeni nu știe unde rămîn drepturile astea. Eu, de exemplu, dacă drepturile rămîn la CNC, nu mai vreau decît maximul din drepturile de autor prevăzute de lege, 5% + 4%, dacă le cumulez pe amîndouă.

Și ar mai trebui dezvoltată discuția și spre o Lege acoperitoare, care să se refere la condiția lucrătorului în industrii creative. Acum, acest lucrător e vai de capul lui, e șomer, moare sărac, o dă pe alcool, mai creează cîte o chestie, îl mai expun unii pe undeva, trăiește de pe o zi pe alta, benign; sigur, așa creează artiștii în condiții de criză, vezi Ion Bîrlădeanu. Poate că în cazul lui face parte și din destinul lui de om, dar în general vorbind nu există protecția lucrătorului în această industrie și trebuie pusă la punct. Mai ales că el te distrează cumva, sau te cultivă și trebuie să ai grijă de el. E la fel de important ca și medicul, cel care are grijă de trupul tău, iar lucrătorul din industria creativă are treabă cu spiritul tău.

Etichete: , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *