Cele mai bune filme ale anului 2016. Topurile criticilor români

cannes-2016-elle-de-paul-verhoeven-isabelle-huppert

 

Continuăm, pentru al șaptelea an, tradiția Filmreporter.ro de a aduna topurile mai multor critici de film și jurnaliști din România. Le-am lăsat tuturor libertatea de a-și alege singuri criteriile după care își compun clasamentele. Unele conțin doar titluri văzute anul acesta în cinematografele românești, altele includ și filmele bune văzute în festivaluri. În unele cazuri, filmele românești au topurile lor separate.

Pe scurt, a ieșit o listă zdravănă de recomandări pentru anul care tocmai se încheie. Listă care va fi updatată în zilele următoare cu topurile altor autori, pe măsură ce sosesc.

***

Mihai Chirilov

Cel mai bun film din 2016
Elle – (r. Paul Verhoeven – Cannes)
În ordinea cronologică a festivalurilor în care au fost prezentate:
  • It’s Only the End of the World (r. Xavier Dolan – Cannes)
  • Sieranevada (r. Cristi Puiu – Cannes)
  • Toni Erdmann (r. Maren Ade – Cannes)
  • Julieta (r. Pedro Almodovar – Cannes)
  • The Handmaiden (r. Park Chan-wook – Cannes)
  • Aquarius (r. Kleber Mendonca Filho – Cannes)
  • The Age of Shadows (r. Kim Jee-woon – Venetia)
  • Austerlitz (r. Sergei Loznitsa – Venetia)
  • Safari (r. Ulrich Seidl – Venetia)
  • Playground (r. Bartosz Kowalski – San Sebastian)

Iulia Blaga (FilmNewEurope, Suplimentul de Cultură, Radio România Cultural)

La filmele străine am schițat un top ale cărui prime șase poziții ar rămâne probabil la fel și peste o jumătate de an; pentru restul, nu garantez…

La filmele românești am pus într-un clasament tot ce am văzut în 2016. Aici probabil că nu aș face modificări, deși Inimi cicatrizate, Câini și Sieranevada mi-au plăcut la fel de mult, din motive diferite. Am pus filmul lui Radu Jude pe primul loc deoarece mi se pare cel mai îndrăzneț, mai riscant și mai subtil film românesc din acest an.

Top filme străine (văzute la cinema sau în festivaluri):

  1. Paterson și Elle (nu le pot despărți; merg doar împreună, ca yin și yang, dulcele și săratul, micul și berea)
  2. Toni Erdmann
  3. Fuocoammare/Fire at Sea
  4. American Honey
  5. Midnight Special
  6. The Woman Who Left
  7. Ma’ Rosa
  8. Arrival
  9. Remainder
  10. La fille inconnue

Top filme românești (din toate cele pe care le-am văzut în 2016):

  1. Inimi cicatrizate
  2. Câini
  3. Sieranevada
  4. Bacalaureat
  5. Orizont
  6. Două lozuri
  7. Ilegitim
  8. Dincolo de calea ferată
  9. Dublu
  10. 03.ByPass
  11. Cinema, mon amour
  12. Afacerea Est
  13. #selfie 69
  14. Minte-mă frumos în Centrul Vechi

Irina Trocan (Acoperișul de sticlă)

Nu ierarhizez favoritele mele din 2016 pentru că n-aș ști cum, le apreciez din motive diferite. Ca să am, cât de cât, un criteriu de enumerare, o să încep cu filmele românești și mă îndepărtez progresiv către filme care mi s-au părut remarcabile, văzute în festivaluri, despre care n-am prea auzit discutându-se (încă) în România.

Inimi cicatrizate (r. Radu Jude) – O adaptare literară/un film de epocă unde e marcată puternic distanța istorică & filtrul literar, dincolo de care stă o reconstituire relatable a experienței unui bolnav cu sete de viață. Max Blecher nu mai trăiește să-și verse oful decât prin paginile cărților sale și nici n-a ajuns să privească epoca în care scria retrospectiv; iar Jude alege să nu-i ecranizeze romanul într-un mod fals-imersiv, ești-acolo-și-simți-la-fel, și nici nu cade în capcana solemnității (o bună parte din dialoguri sunt flirturile din spațiul sanatoriului sau conțin jingle-uri din reclame apărute în ziare sau la radio în anii `30).

Sieranevada (r. Cristi Puiu) – Un film care aduce în Noul Cinema Românesc 1) un set piece cu sarmale care să detroneze cadrul interminabil arhisatirizat cu mâncatul ciorbei; 2) o mizanscenă cu mulți actori încrucișându-se într-un apartament, care e mai sofisticată și susținută decât în toate filmele anterioare ale lui Puiu; 3) o viziune parțial sarcastică, parțial tolerantă despre relațiile de familie cu iraționalitatea și absurdul lor și/sau despre fofilarea față de luciditate în preajma morții. De trimis părinții să-l vadă, de revăzut și rediscutat peste 5-10 ani când ne întrebăm ce se mai întâmplă cu NCR-ul.

Toni Erdmann (r. Maren Ade) – Despre dezumanizarea corporate cu mult spirit de observație și fără prejudecăți middle class-familiste cum că neimplicarea înseamnă inocență. O fiică businesswoman și un tată prof de muzică la sfârșit de carieră își joacă diferența de mentalități în registru de screwball comedy, și asta pe fundalul Bucureștiului văzut de la un etaj înalt al clădirii de birouri. Extra credit pentru faptul că tatăl n-are vreodată poante foarte bune, e doar șocant că a încercat cineva la un cocktail să spargă gheața, iar fiica nu e deloc – cum pare să creadă tatăl – neadaptată și fragilă, dar tocmai asta o face înfricoșătoare.

Hotel Dallas (r. Livia Ungur & Sherng-Lee Huang) – Prima regulă universală despre un fenomen pop e că buna lui primire se datorează contextului cultural; dacă mai credeți că arta pop are un je ne sais quoi care atinge neintermediat sufletul uman oriunde și oricând, uitați-vă la seriale de acum 30 sau 50 de ani și jurați-vă că nu le vedeți ridurile. Conceput ca o explorare a Liviei Ungur în hype-ul provocat de serialul Dallas în România, documentarul spune multe despre aura capitalismului în anii de comunism, în care porția de televiziune de orice fel era limitată și ferestrele spre o viață mai bună erau acoperite de obloane grele. Tehnicile folosite sunt diverse și imprevizibile (cadre adesea estetizate cu Ungur, reenactments alb-negru, imagini culese de pe teren despre fanatismul cauzat de Dallas pe teritoriul românesc) și întrebările pe care le pune despre legătura politicii cu pop-ul sunt mult peste nivelul mediu de discuție despre audiovizual.

The Big Short (r. Adam McKay) – Luați o pauză de la filmele cu supereroi pentru a-i vedea pe adevărații villains ai Americii: brokerii care au făcut bursa atât de obscură și de îndepărtată de ce înseamnă capitalismul clasic, încât întreaga piață imobiliară devenise în pragul crizei o bombă cu ceas. Dacă s-ar face filme despre asta proporțional cu importanța fenomenului, din 2008 încoace numai asta am vedea (*și poveștile cu genii și eroi ar dispărea pentru că sunt nereprezentative statistic), dar subiectul e evitat de Hollywood de teamă că e boring. Adam McKay și o trupă întreagă de staruri demonstrează că nu trebuie să fie așa.

Elle (r. Paul Verhoeven) – Cine ar fi crezut că o lungă serie de twist-uri narative fac diferența între o melodramă de duzină despre o femeie cu traume din copilărie și un portret foarte provocator de personaj? (Bine, Hitchcock, dar nu sunt nici azi mulți care să se ridice la înălțimea lui.) Elle are forma unui film palpitant & amuzant despre micile ipocrizii din familie și colectivul de muncă, dar atinge multe subiecte delicate (violul; crimele în serie; vigilantismul mass-media împotriva agresorilor și familiilor lor) fără să cadă în social pieties clișeice sau să relativizeze răul.

Neon Bull (r. Gabriel Mascaro) – Dacă Howard Hawks ar trăi azi în Brazilia, e foarte probabil să fi făcut el Neon Bull, despre un grup de îngrijitori de rodeo care călătoresc împreună și sunt destul de apropiați, deși nu chiar legați, unul de altul. Dincolo de trăsăturile generice, toți au excentricități care îi fac vii: Iremar, liderul informal al îngrijitorilor de tauri are o pasiune pentru design-ul vestimentar și își exersează talentul pe ținutele lui Galega, care conduce camionul și e singura femeie din grup. Între ei e o intimitate care ar putea sau nu să fie sexuală, completată de comportamentul patern pe care Iremar îl are față de fiica preadolescentă a femeii. Mascaro și directorul de imagine Diego García reprezintă munca fizică și interacțiunile grupului în cadre lungi și plăcute vizual, care captează ritmul vieții lor fără rădăcini, însă cât se poate de demne.

NUTS! (r. Penny Lane) – Un documentar – sau mockumentary? – sau film-eseu parțial animat și bazat de documente autentice despre un proto-magnat al presei care e de asemenea un (ghilimele) om de știință (ghilimele) inovator. Operațiile revoluționare ale lui John Brinkley constau în transplantarea unor gonade de țapi pentru a le reda potența bărbaților care-i băteau la ușă, pentru care establishment-ul medical n-avea soluții încă. Văzut de pacienți ca zeu și de doctori cu diplomă ca șarlatan, Brinkley făcuse destule cât să dea argumente ambelor părți. Ce e sclipitor la filmul lui Penny Lane e felul în care convinge spectatorii să fie într-o tabără și apoi să treacă în cealaltă, folosind doar informații vehiculate cu adevărat, dar cu omisiuni sau schimbări de accent care controlează în mare măsură cum îi citim povestea.

The Last Family/ Ostatnia rodzina (r. Jan P. Matuszyński) – Un film despre viața domestică a unei familii de artiști și în același timp – fără s-o declare foarte apăsat – o reprezentare în mic a schimbărilor din Polonia post-comunistă. Lumea în care Zdzisław Beksiński își pictează tablourile suprarealiste, captează pe video fiecare detaliu a vieții sale familiale și își mărturisește fanteziile în fața unui biograf conștiincios nu prea seamănă cu lumea fiului său, ale cărui interese virează spre traducerea serialului Monty Python și promovarea la radio a trupe Yazoo. Poveștile lor agitate se desfășoară în interioare slab luminate și sunt completate de home movies din arhiva Beksiński sau reconstituirile lor. Undeva în exteriorul cadrului (și exteriorul celor două apartamente ale familiei) există o societate mai largă, ale cărei ecouri se simt în nucleul familiei lor, dar niciunul dintre nu îi acordă vreo atenție.

24 Wochen (r. Anne Zohra Berrached) – Bun pentru testat tăria convingerii celor care fac propagandă pro-life, e povestea unei femei însărcinate care 1) are o carieră cronofagă și pare a fi trecut de anii cei mai fertili, 2) descoperă că fătul se va naște cu sindrom Down și o problemă de inimă care îi va îngreuna iremediabil viața. Cât se hotărăște să păstreze sau nu copilul, pare că toți cei din jur (fie că sunt apropiați sau cunoscuți recent) au un punct de vedere despre ce e moral să facă mai departe, încât de la un punct devine credibil derutant a cui (sau pentru cine) e decizia.

Dana Duma (Revista „Film”)

Fără a ierarhiza, 10 titluri de filme văzute în programarea obișnuita și în festivaluri.

Sieranevada (Cristi Puiu)
Fuocoammare (Gianfanco Rosi)
Aquarius (Kleber Mendonca Filho)
Bacalaureat (Cristian Mungiu)
Toni Erdmann (Maren Ade)
Comis-voiajorul/ The Salesman (Asghar Farhadi)
The Handmaiden (Park Chan-wook)
Snowden (Oliver Stone)
Inimi cicatrizate (Radu Jude)
Ma vie de courgette (Claude Barras)

Cătălin Olaru

Din selecţia Festivalului de la Cannes, unde cu mare bucurie am descălecat anul acesta întâia oară, din filmele din competiţie şi din selecţia Un Certain Regard, dincolo de titlurile româneşti, am reţinut:

Elle, în care străluceşte cu puterea a o mie de sori Isabelle Huppert şi la care, după ce am văzut precedentul film al lui Verhoeven, adică Zwartboek/Black Book (2006), mă aşteptam la fel de mult cum mă aştept să găsesc discurile mele preferate la raft la Penny sau la Lidl;

The Handmaiden, care e pentru selecţia de anul acesta ce a fost The Assassin (Hsiao-hsien Hou) pentru Cannes 2015, cu diferenţa că, în filmul lui Park Chan-wook, actorii au fost plătiţi să se şi mişte;

Juste la fin du monde, cel mai plăcut ochiului slideshow cu gros-planuri pe care l-am văzut eu în ultima vreme în altă parte decât pe Facebook;

Aquarius, romanţa-manifest a lui Kleber Mendonça Filho şi probabil ultimul film pe care îl realizează în Brazilia sub actualul legislativ;

After the Storm al lui Hirokazu Koreeda, care mi-a adus aminte că trebuie să joc mai des la loto;

Pericle il Nero, filmul care m-a făcut să mă feresc de Riccardo Scamarcio tot festivalul, după ce am călcat-o din greşeală pe Valeria Golino pe bombeu;

Eshtebak/Clash, dovada că, dacă s-a putut face un thriller într-o dubă, eu, în apartamentul meu cu trei camere cu două băi, pot filma liniştit două horroruri, un rom-com şi un film de capă şi spadă, numai să vreau.

Un alt festival unde am văzut tot ce se putea vedea a fost, prin forţa lucrurilor, HipTrip. Din programul de anul acesta al festivalului filmului de călătorie, mă lupt în luptă dreaptă cu oricine spune o vorbă rea despre Brødre / Brothers, Paths of the Soul sau L’avenir.

Dincolo de comparațiile inevitabile cu Boyhood al lui Richard Linklater, jocul poate cel mai interesant al lui Brødre e dat de echilibrul pe care Aslaug Holm, regizoarea filmului și mama celor doi subiecţi ai documentarului, îl caută între rigoarea pe care o impune munca ei de documentarist și ambițiile ei estetice de cineast, respectiv între datoriile ei matern-educative și reacțiile afective la acțiunile mai totdeauna imprevizibile ale lui Markus şi Lukas. Din această scindare, rezultă un documentar plin de viață și de poezie, în doze egale.

Paths of the Soul (r. Zhang Yang) e un film-eveniment atât prin context (subiectul acestui film realizat în China, cu aprobarea autorităților chineze, e drumul către Lhasa al unui grup de budiști tibetani din același sat), cât și prin modul în care țesătura narativă se bazează în primul rând pe realitatea-așa-cum-e-ea: actorii își joacă propriul rol, în timp real, de-a lungul a aproape 2 ani şi 2000 de kilometri de pelerinaj.

De la agitația Parisului, la calmul aparent al casei din pădure unde se refugiază studentul preferat al protagonistei, L’avenir, cel mai recent film al regizoarei Mia Hansen-Løve, este impregnat în mult mai mare măsură de trecutul lui Natalie decât de viitorul incert al acesteia. Trecutul este în relația cu mama ei abuzivă, în căsnicia ei care se destramă, în puținele cuvinte pe care le schimbă cu cei doi copii ai ei, care au plecat de acasă și nu mai depind de ea, în echilibrul în schimbare din raportul pe care îl are cu Fabien, a cărui emancipare ideologică îi înstrăinează, în cele din urmă. Filmul tratează toate aceste mutații, unele dintre ele imperceptibile, cu un respect rohmerian pentru nimicul cotidian și, lucru admirabil, cu o la fel de mare căldură.

Ionuț Mareș (Ziarul Metropolis) 

Topul celor mai bune filme de ficțiune distribuite în 2016 cinematografe:

  1. Son of Saul – László Nemes
  2. Francofonia – Alexander Sokurov
  3. Sieranevada – Cristi Puiu
  4. The Handmaiden – Park Chan-Wook
  5. Trois souvenirs de ma jeunesse – Arnaud Desplechin
  6. Toni Erdmann – Maren Ade
  7. Queen and Country – John Boorman
  8. The Neon Demon – Nicolas Winding Refn
  9. Julieta – Pedro Almodovar & Carol – Todd Haynes
  10. Spotlight – Tom McCarthy & Arrival – Denis Villeneuve

(Filmele de pe cele zece poziții au rulat pentru prima dată în România în 2016. Am lăsat intenţionat în afara topului filme importante care, deşi au fost distribuite în cinematografe în 2016, au rulat în festivaluri de la noi încă din 2015 și au prins topurile personale din acel an: Arabian Nights. Vol. 1-3 – Miguel Gomes și Cemetery of Splendour – Apichatpong Weerasethakul)

Topul celor mai bune filme de ficțiune prezentate exclusiv în festivaluri în România:

  1. Aquarius – Kleber Mendonça Filho
  2. Ma Loute – Bruno Dumont
  3. Elle – Paul Verhoeven
  4. L’avenir – Mia Hansen-Løve
  5. Peace to Us in Our Dreams – Sharunas Bartas

& It’s Not the Time of My Life – Szabolcs Hajdu

Topul celor mai bune documentare prezentate exclusiv în festivaluri în România:

  1. Fuocoammare – Gianfranco Rosi
  2. The Event – Serghei Loznița
  3. Under the Sun – Vitaly Mansky

Topul celor mai bune filme românești lansate în cinematografe:

  1. Sieranevada – Cristi Puiu
  2. Inimi cicatrizate – Radu Jude
  3. -4. Câini – Bogdan Mirică & Bacalaureat – Cristian Mungiu

5. Două lozuri – Paul Negoescu & Afacerea Est – Igor Cobileanski

Bonus: documentarul Doar o răsuflare – Monica Lăzurean-Gorgan (lansat exclusiv pe HBO).

(Am exclus din topul filmelor românești producțiile noi prezentate doar în festivaluri și care vor avea în 2017 premiera în cinematografe). 

Andrei Șendrea (Republica, LiterNet)

Cuprins de febra alegerilor, am inovat un pic sistemul de votare. Am două grupe, aur și argint, cum ar veni, în care am pus la egalitate câte trei filme.

Sieranevada – Cristi Puiu / Elle – Paul Verhoeven / Aloys – Tobias Nölle
1,3 Above and Bellow – Nicolas Steiner

Rester Vertical – Alain Guiraudie / Paterson – Jim Jarmusch / After the Storm – Kore-eda Hirokazu
Je me tue à le dire – Xavier Seron
Suntan – Argyris Papadimitropoulos
Arrival – Denis Villeneuve
Inimi cicatrizate – Radu Jude
Toni Erdmann – Maren Ade
Jätten – Johannes Nyholm
The Open – Marc Lahore
The Wolfpack – Crystal Moselle

Cinesseur (cinesseur.blogspot.com)

Anul trecut, am compus un top din 7 poziții. N-am găsit nici un motiv suficient de puternic pentru a schimba formula, așa că ierarhia pe 2016 are aceeași structură. Și tot ca-n 2015, am alcătuit Se7en Best-ul din filmele care au rulat în cinematografe on daily basis. Mi se pare cel mai fair așa. Topul pe care-l voi publica pe blog nu va avea prea multe în comun cu ce găsiți aici fiindcă aria de selecție e mult mai largă (festivaluri ș.a.). Altă poveste oricum, nu insist aici. Ar mai trebui spus totuși că unele filme din clasamentul care urmează au fost fabricate în 2015, însă nu e vina nimănui (cred!) că au ajuns pe-aici mai târziu.

Mențiune: Fúsi/Virgin Mountain (r. Dagur Kári)

7. Spotlight (r. Tom McCarthy)
6. Hail, Caesar (r. Ethan & Joel Coen)
5. Truman (r. Cesc Gay)
4. Arrival (r. Denis Villeneuve) – cel mai foucauldian film al anului
3. Julieta [un film de Almodóvar (așa scrie pe generic, așa scriu și eu, pen’ că-mi place ideea)]
2. Francofonia (r. Aleksandr Sokurov)
1. The Neon Demon (r.Nicolas Winding Refn)

Dragoș Marin (Filmreporter.ro)

Filme din 2016 sau distribuite în 2016 în cinematografele românești

10. Pete’s Dragon – David Lowery face minuni din încă o poveste despre un băiat și dragonul său.

9. Green Room – Jeremy Saulnier e oficial unul dintre cei mai entuziasmanți regizori de gen.

8. A Bigger Splash – Știu că e absurd să spui în 2016 că Ralph Fiennes e o revelație, dar da.

7. The Handmaiden – Park Chan-wook mai jucăuș decât oricând.

6. Arrival SF-ul introspectiv și contemplativ nu a murit.

5. Hell Or High Water – Neo-westernul anului. Ben Foster e o forță a naturii.

4. Sieranevada – „Family is hell”, varianta Cristi Puiu. Antologic.

3. Elle – La aproape 80 de ani, Paul Verhoeven continuă să provoace, iar Isabelle Huppert e partenera perfectă pentru jocurile sale de putere.

2. Son of Saul – O incursiune necesară și brutală, la persoana întâi, în iad.

1. Aquarius – Minunatul film al lui Kleber Mendonça Filho, cu Sonia Braga în zi de grație.

Mențiuni, inclusiv filme care ar fi apărut în topul anului trecut, dacă le-aș fi văzut la timp: Cemetery of Splendor, Arabian Nights, Paterson, Nocturnal Animals, Don’t Breathe, High Rise, Câini, Toni Erdmann, Don’t Think Twice, Ich seh, Ich seh/Goodnight, Mommy, Trois souvenirs de ma jeunesse.

Lucian Maier (Filmsense)

The Big Short (r. Adam McKay) narează (ceva despre) modul în care criza economică recentă a fost posibilă și despre modul în care aceasta a fost subiectul unui pariu sigur pentru câțiva tipi cărora analiza (matematică) nu le e chiar străină. Atmosfera filmului amintește de vorbele lui Woody Allen – că o comedie bună are în spate o dramă peste care au trecut anii; cu mențiunea că uneori dramele sunt atât de mari, încât e posibil ca tocmai investiția cinematografică în comedie să vrea să sprijine trecerea.

The Hateful Eight (r. Quentin Tarantino). În imaginile sale cinematografice, Stanley Kubrick a săpat puncte culminante ale fiecărui gen abordat; culminante, un fel de împliniri, moștenirea nobilă a marelui Hollywood contemporan. Tarantino, ani mai târziu, desblânzește genurile. E bunul sofist care aduce semnul întrebării peste marea întreprindere cinematografică. Din interior, cu profit bun. Acum cu western: despre rău ca urmă în zăpadă, care nu se topește.

The Revenant (r. Alejandro González Iñárritu) este un film epic, unde mai că am putea spune că narațiunea e depășită în măreție doar de producție… totuși, e un exercițiu fin de demitizare pe ecran, în modul în care sînt reprezentate barbariile (cu minuțiozitate), în modul în care omul e încadrat în natură (antiteza), prin care Iñárritu se întoarce asupra istoriei pentru a îi dezveli resursele.

Youth (r. Paolo Sorrentino). E un film cu referințe (Hitchcock, Munch…) în care e criticată (în primul rînd) infatuarea (de zonă superioară a clasei de mijloc, rătăcită în repere Înalte) lui La grande bellezza. E o formă de modestie atent sădită în imagine, prin care Youth e un film care narează și, cu discreție, vindecă.

Câini, Inimi cicatrizate, Sieranevada. Bondoc.

The Neon Demon.

Chiar la finele anului va fi pe ecrane The Great Wall; coproducție Hong Kong, China, Statele Unite, cu Zhang Yimou la pupitru.

Unul dintre filmele speciale (totale) văzute în acest an e Knight of Cups al lui Terrence Malick.

Și mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care straița de idei socio-instituționale culese de Michael Moore în Where to Invade Next sunt realitate în realitate.

Cătălin Mesaru (Filmreporter.ro)

  1. The Wailing / Gokseong / 곡성, r. Hong-jin NaPentru că te ține în priză, pentru că îți asaltează simțurile și pentru că e un melanj de genuri cinematografice (dramă, horror, thriller, etc) ce funcționează fără hibe
  2. Arrival, r. Denis Villeneuve. Pentru că Amy Adams e splendidă în orice rol (și, slavă Domnului, anul ăsta am avut două filme cu ea), pentru că filmul ăsta te bagă-n paranoia apropo de cum funcționează și de cum ne limitează limbajul.
  3. The Handmaiden / Agassi / 아가씨, r. Chan-wook Park. Pentru că e unul dintre cele mai bune Chan-wook Park-uri (nu mai bun decât Thirst, totuși), pentru că, deși previzibil pe alocuri, întortocherea de situații e extrem de entertaining, pentru că e splendid jucat și pentru că e divin de pictural.
  4. Elle, r: Paul Verhoeven. Pentru că Isabelle Huppert e o actriță MARE, pentru că n-avea cum să nu-ți fie dor de un film de Verhoeven și, mai ales, pentru că vorbește glacial despre niște lucruri destul de perturbatoare (viol, abuz, putere, etc).
  5. Under The Shadow / Zir-e Sayeh / زیر سایه, r. Babak Anvari. Pentru că e tensionat, pentru că are niște artificii regizorale eficiente, pentru că e plasat într-un mediu cultural fără de care ar fi fost doar un simplu „haunted house movie”.
  6. Greasy Strangler, r. Jim Hosking. Pentru că e un melanj de Little Britain, John Waters și Tommy Wiseau, totul absolut intenționat, pentru că e scabros și incomod și pentru că e delirant de amuzant.
  7. Midnight Special, r. Jeff Nichols. Pentru că e cu Michael Shannon (automat, dacă un film beneficiază de Michael Shannon, valoarea sa e mult ridicată – chiar și în cazul cataclismului numit Man of Steel), pentru că e foarte bine filmat, pentru că e un film despre relații familiale aruncat într-o zonă S.F.
  8. Swiss Army Man, r. Dan Kwan, Daniel Scheinert. Pentru că e filmul în care Daniel Radcliffe joacă un cadavru (și ce bine-l joacă!), pentru că e filmul care o să ți-l facă pe Paul Dano mai puțin enervant și pentru că e un film foarte hipsteresc, dar cu o inimă mare.
  9. Zootopia, r. Bryon Howard, Rich Moore. Pentru că era nevoie de o animație extrem de amuzantă, chiar dacă previzibilă, pentru că are niște personaje delicioase, pentru că, deși e film cu „mesaj”, nu te asaltează cu lecțiile de viață.
  10. A Violent Prosecutor / Geomsaoejeon / 검사외전, r. Il-Hyeong Lee. Pentru că, deși formulaic din cale-afară, are un ritm foarte bun și te ține conectat, pentru că Jung-min Hwang face un rol excelent și pentru că întregul pachet e al naibii de „entertaining” și de vivace.

Sebastian Ceolca (deathbox333.wordpress.com)

  1. The Open (r. Marc Lahore, debut în lungmetraj)
  2. The Survivalist (r. Stephen Fingleton, debut în lungmetraj)
  3. Wiener-Dog (r. Todd Solondz)
  4. Antibirth (r. Danny Perez, debut în lungmetraj)
  5. Eyes of My Mother (r. Nicolas Pesce, debut în lungmetraj)
  6. Green Room (r. Jeremy Saulnier)
  7. Under The Shadow (r. Babak Anvari, debut în lungmetraj)
  8. Demon (r. Marcin Wrona, debut în lungmetraj, primul și ultimul pe care l-a făcut)
  9. Don’t Breathe (r. Fede Alvarez)
  10. Arrival (r. Denis Villneuve)

Mențiuni speciale: High-Rise (r. Ben Wheatley), The Monster (r. Brian Bertino), Aaaaaaaah! (r. Steve Oram, debut în lungmetraj).

Ion Indolean (Filmsense)

Primul calup e cu filme pe care le consider capodopere, al doilea e cu filme pe care le pot numi speciale, iar al treilea e cu filme care merită văzute:

  1. Amour fou (r. Jessica Hausner)
  2. The Lobster (r. Yorgos Lanthimos)
  3. Victoria (r. Sebastian Schipper)
  4. Sieranevada (r. Cristi Puiu)
  5. Knight of Cups (r. Terrence Malick)
  6. Chevalier (r. Athina Rachel Tsangari)
  7. Krigen (r. Tobias Lindholm)

 

  1. Théo et Hugo dans le même bateau (r. Olivier Ducastel, Jacques Martineau)
  2. Două lozuri (r. Paul Negoescu)
  3. Homme Less (r. Thomas Wirthensohn)
  4. Nocturnal (r. Animals Tom Ford)
  5. The Neon Demon (r. Nicolas Winding Refn)
  6. Pasolini (r. Abel Ferrara)
  7. Mustang (r. Deniz Gamze Ergüven)
  8. Hell or High Water (r. David Mackenzie)

 

  1. Facebookistan (r. Jakob Gottschau)
  2. Abdul & Hamza (r. Marko Grba Singh)
  3. The Big Short (r. Adam McKay)
  4. The New Gypsy Kings (r. Liviu Tipuriţă)
  5. Francofonia (r. Aleksandr Sokurov)
  6. Snowden (r. Oliver Stone)
  7. The Accountant (r. Gavin O’Connor)
  8. The Hateful Eight (r. Quentin Tarantino)

Filme mai vechi desoperite anul ăsta:

  • Lucky Man! (r. Lindsay Anderson, 1973)
  • Pretty in Pink (r. Howard Deutch, 1986)
  • Das Experiment (r. Oliver Hirschbiegel, 2001)

Seriale:

  • Wayward Pines
  • The Blacklist
  • The Man in the High Castle
  • Humans 

Alin Ludu Dumbravă (aldmovieland.blogspot.com)

Ce aparține de anul cinematografic 2015 – și atunci le-am văzut – deși la noi au fost în cinema in 2016: The Hateful Eight, Son of Saul și Youth.

*Nu am văzut de anul acesta Silence al lui Scorsese, They Live by Night, etc

Deci, din ce am vazut în 2016 (și am să revin pe blogul meu):

– la cumpăna dintre ani,  cel mai cinematic film al anului iese complet uitat: THE HATEFUL EIGHT  (în mod absolut, filmul anului distribuit la noi în cinema!).

Back to 2016:

La La Land – muzicalul anului!

Heil Caesar – Coen’s Life of Christ

Ma Loute – Bruno Dumont ’s Flying Circus

Elle – Paul Verhoeven  acid și en francais / Isabelle Huppert excelentă

A  Bigger Splash – Luca Guadagnino / La Piscine remake rock: Bowie, The Stones, Beefhart, Harry Nielsen +Pantelleria / Ralph Fiennes = genial – remake-ul anului

The Neon Demon – Das Modell by NWR

Nocturnal Animals – Tom Ford – revenge is best served… stylish

The Land of the Enlightened  – docudrama / Pieter-Jan De Pue – Koyaansiquatsi în Afganistan

Gimme Danger – best doc / rockumentary  – Iggy and the Stooges / Jarmusch punk

In a Valley of Violence – Ti West / westernul anului

Hell or High Water – David Mackenzie – No country for Oil men

Don’t Breathe – cel mai bun horror distribuit de vreun studio

Arrival – pentru design extraterestru

Toni Erdmann – Maren Ade – cel mai bun film românesc sau despre România, probabil Oscar film străin

American Honey – Andrea Arnold / observațional, asemeni unui documentar, un film puternic care confirmă o regizoare

Deadpool – superhero movie of the year

Românești:

  1. Afacerea Est
  2. Câini
  3. Două lozuri
  4. Sieranevada
  5. Orizont

Serialul anului:

  1. Westworld
  2. Quarry
  3. Hap and Leonard

Mini-seria anului: The Night Of

Gloria Sauciuc (Cinemagia)

  1. American Honey. Este filmul ce m-a făcut să visez, un road-movie intens, o privire romanțată asupra unei Americi contemporane.
  1. Toni Erdmann. Călătoria dureroasă a refacerii unei legături familiale duse de un bătrân tată pentru fiica lui m-a sensibilizat și emoționat.
  1. Nocturnal Animals. Este un studiu al violenței sub diverse forme, un studiu al agresiunii, al laturii bestiale a naturii umane; poate cel mai bun thriller psihologic al anului.
  1. Son of Saul. Mi-au plăcut maniera de filmare și perspectiva subiectivă asupra uneia dintre cele mai dureroase episoade ale istoriei europene a secolului XX. În vizorul camerei de filmat este preponderent Saul (Géza Röhrig), spectatorul este cruțat de a vedea clar trupurile scoase din camera de gazare, prin utilizarea neașteptată a unscharf-ului. Spectatorul nu poate reconstitui din fotoliul călduț decât o imagine difuză a ceea ce a fost lagărul nazist.
  1. Arrival. Un SF ce va face Hollywoodul să regândească filmele cu extratereștri, în care calea de cunoaștere a unei noi specii este limbajul și în care sunt lansate câteva idei SF interesante, precum non-linearitatea timpului.
  1. Youth. O meditație presărată cu ironii la adresa senectuții, plasată în decor montan, la un hotel din Alpi, cu doi actori de excepție în rolurile principale, Michael Caine și Harvey Keitel.
  1. Juste la fin du monde. Explorarea tensiunilor dintr-o familie (și aceasta așezată la masă, ca în Sieranevada) prin apropierea camerei de chipul actorilor parcă pentru a le „palpa” trăirile, într-o repetare sufocantă a acestui cadraj, transmițându-ne clocotul emoțiilor și resentimentelor personajelor,  cu o poveste puternică, interpretări de excepție și muzica dată la maxim.
  1. Spotlight. Este unul dintre titlurile care – deși lansate la începutul anului 2016 – mi-a rămas în minte pe de o parte prin „greutatea” subiectului, pe de alta pentru că nu este construit pe tipicul polițist în care delictul stă în centrul acțiunii, ci este centrat pe investigația jurnalistică în sine: fenomenul delictual nu este prezentat decât prin notițele jurnaliștilor, prin relatările victimelor, prin însemnările care trezesc suspiciuni.
  1. La Tortue rouge. Un film de animație care – în absența oricărei replici – reușește să fie filozofic și emoționant până la lacrimi, vorbind despre ciclul vieții. Cu un fir narativ simplu reușește să ne facă să reflectăm asupra unor teme fundamentale.
  1. Doctor Strange. Decizia Marvel de a plasa acțiunea într-un spațiu asumat non-realist/fantastic mi se pare salutară pentru viitorul filmelor cu supereroi.  Până acum, filmele cu supereroi și istorii alternative, în care protagoniști cu puteri supraomenești acționează într-un spațiu realist, interferând cu istoria adevărată, propuneau niște legături între evenimente de multe ori naive. 

Filme românești

  1. 4:15 PM sfârșitul lumii. Scurtmetrajul 100% independent a concurat pentru  prestigiosul premiu Palme d’Or 2016. Am apreciat ideea originală de la baza lui – personajul curierului (Alexandru Suciu) se așază peste două milenii în rândul masei de oameni care alege să nu-l salveze, ci – dimpotrivă – să-l omoare pe Iisus, repetând istoria de acum 2000 de ani, într-un funest loop.
  1. Câini. Salut abordarea genului thriller la noi, iar faptul că am putea ușor plasa Câini în orăşelele pierdute în preeria americană sau în deșertul australian, în acel „no man’s land”, a făcut bine filmului în circuitul său internațional.
  1. Bacalaureat. Radiografia micilor compromisuri pe fondul relației dintre un tată și fiica adolescentă face profilul societății post-comuniste românești.
  1. Orizont. Este un film atipic pentru cinematografia românească. Ceea ce îl face atipic este genul și fundalul. Munții Apuseni și zona Ardealului sunt un fundal cultural particular pe care cinematografia română – intenţionat sau nu – l-a evitat. Sursa de inspirație a filmului Orizont, nuvela Moara cu noroc a lui Ioan Slavici, este surprinzător de modernă prin tematică: cea a crimei organizate. Iar filmul Orizont e o ecranizare consecventă, „mutandis mutatis” a poveștii de acum un secol, păstrând cu mici modificări intriga, profilul personajelor și fundalul regional (plasat tot în Ardeal). Ceea ce deosebește nuvela de film este interesul celui de-al doilea pentru suspans și pentru acțiune, prima fiind interesată mai mult de psihologia și transformarea morală a eroului.

Doinel Tronaru (Adevărul)

  1. Cemetery of Splendour (Thailanda, 2015), regia Apichatpong Weerasethakul

Laudă somnului: De unde vine forța teribilă a filmului lui Apichatpong Weerasethakul, Cemetery of Splendour, fascinația hipnotică exercitată asupra spectatorului, prin care thailandezul merge un pas mai departe în grupul restrâns al cineaștilor care se mișcă cu naturalețe în tărâmul straniu al viselor, alături de Tarkovski și Bergman (cărora eu le adaug pe Raul Ruiz și capodoperele oniricoide ale lui Sokurov)? Probabil filmul trebuie revăzut la nesfârșit, pentru a căuta un răspuns. Weerasethakul este un oniromant, aidoma lui Lynch, lui Linklater (în Waking Life și A Scanner Darkly) și nu mai sunt mulți alții, pentru că toată lumea încearcă, dar puțini reușesc.

Cea mai grozavă replică din film mi se pare cea a lui Jen, către Keng: Am impresia că visez și nu pot să mă trezesc. Ajută-mă să mă trezesc. Dar sunt multe momente magnifice în film. Ce-aș spune deocamdată este că Apichatpong a reușit ceea ce este semnul marilor creatori din țările mici: să vorbească despre specificul local și, în același timp, simultan, despre marile teme ale existenței, cu alte cuvinte să ajungă la universal prin particular. Nu există altă șansă pentru un autor dintr-o țară exotică, a noastră inclu. Te îndrăgostești de Thailanda văzând acest film (ca și precedentul, Unchiul Boonmee…, dar aici filiera thailandeză mi se pare, parcă, și mai puternică), dar nu de cea turistică, ci de Thailanda profundă, mitică, fantastică, ancestrală, un topos prin excelență sacru. Ceva similar cu ce spun aici, într-un fel (dar doar într-un fel), au făcut și scriitorii latino-americani, un alt spațiu incomprehensibil pentru noi și contaminat de miraculos. P.S. Boala somnului am mai întâlnit-o și în filmul Kirei Muratova, Sindromul astenic, dar acolo era tratată cu totul altfel.

  1. Fiul lui Saul (Ungaria, 2015), regia László Nemes

Antigona la Auschwitz: Debutul în lungmetraj al regizorului maghiar László Nemes este cel mai mare film despre dezumanizarea adusă de război de la Du-te şi vezi al lui Elem Klimov, din 1985. Este greu să continui să trăieşti, după ce ai văzut acest film, conştient că eşti om, şi atâta tot.

  1. Kollektivet / The Commune / Comunitatea (Danemarca-Suedia-Olanda, 2016), regia Thomas Vinterberg

Manifest (non-)anarhist: În noul său film, regizorul danez Thomas Vinterberg atacă cu brio, printr-o profundă dramă umană, unul dintre subiectele majore ale culturii: eşecul inerent al oricărui proiect utopic şi al gândirii utopice, în general.

  1. La loi du marché / Legea pieţei (Franța, 2015), regia Stéphane Brizé

Mașina de strivit vieți și suflete: Excelent filmul şi absolut meritate premiile de interpretare pentru Vincent Lindon (la Festivalul de la Cannes anul trecut şi Césarul anul acesta). În primul rând, dacă nu ai cunoaşte detaliile de producţie (filmul este totuşi o ficţiune, cu un scenariu şi nişte actori, chiar dacă neprofesionişti, iar în rolul principal se afla un actor consacrat), niciodată nu ai putea să-ţi dai seama cu exactitate dacă te uiţi la un film de ficţiune sau la un documentar observaţional (extinzând cât de mult putem definiţia strictă a genului, aşa cum se şi întâmpla, practic, în ultima vreme).

Faptul mi se pare foarte important în perspectiva ştergerii graniței dintre documentar şi ficţiune, ceea ce – am spus-o de atâtea ori – cred că este vital dacă vrem să-i facem pe oameni să înţeleagă ce înseamnă cu adevărat cinemaul (apropo şi de filmele lui Gianfranco Rosi, Sacro GRA şi Fuocoammare, cu care a câştigat Leul de Aur şi, respectiv, Ursul de Aur, anul acesta). În al doilea rând, deşi nu este realizat într-o cheie satirică formală, Legea pieţei este o satiră cruntă la adresa capitalismului, acest gigantic mecanism de strivit vieţi şi suflete, a cărui amploare planetară din prezent pune în pericol însăşi existenţa speciei umane aşa cum o ştim. Statul se opune întotdeauna dragostei, citez din memorie din Jean-Luc Godard (pentru că, ce să vezi, marea majoritate a idolilor mei sunt, totuşi, de stânga), în filmul Éloge de l’amour (2001), care mi-a plăcut mult de tot atunci când l-am văzut.

  1. Remainder / Fragmentar (Marea Britanie-Germania, 2015), regia Omer Fast

Londra, metropola post-umană: Riscă să treacă neobservat unul dintre cele mai interesante filme ale anului, Fragmentar, de Omer Fast. Cu tot aerul său post-uman, pelicula atinge nişte probleme filozofice perene.

  1. Julieta (Spania, 2016), regia Pedro Almodóvar

O seară, un tren: Maximum de efecte cu minimum de mijloace reuşeşte regizorul spaniol Pedro Almodóvar în cel mai recent film al său, Julieta, spunând o poveste simplă, tristă şi emoţionantă, ca viaţa însăşi.

  1. Carol (Marea Britanie-SUA, 2015), regia Todd Haynes

Pur şi simplu dragoste: În filmul Carol, regizorul american Todd Haynes reuşeşte una dintre cele mai credibile transpuneri cinematografice a relaţiei dintre două femei din întreaga istorie a acestui mediu.

  1. Nocturnal Animals / Animale de noapte (SUA, 2016), regia Tom Ford

Demonii Sudului: Dacă vreţi să aflaţi ce se găseşte în America profundă şi de ce votează ea cu Donald Trump, trebuie neapărat să vedeţi Animale de noapte, cel de-al doilea lungmetraj al americanului Tom Ford. Este doar unul, însă, dintre nivelurile de interes ale acestei poveşti multistratificate.

  1. Toni Erdmann (Germania-Austria-România, 2016), regia Maren Ade

No Country for Old Men: Minunatul film al regizoarei germane Maren Ade putea fi plasat oriunde, el nefiind scris special pentru Bucureşti, pentru că ideea este cea din titlu şi povestea universală, dar acţiunea desfăşurată pe plaiurile noastre îi adaugă un plus de savoare.

  1. Viktoria (Bulgaria-România, 2013), regia Maya Vitkova

Copilul deceniului şi al lui Todor Jivkov: Dacă vă e dor de vremea când lumea mai avea încă sens (chiar dacă acest sens era deja complet fisurat, iar filmul ne reaminteşte mizeria cruntă, pe toate planurile, pe care-am trăit-o în acel deceniu), dar şi pentru percepţia totalei absenţe a Sensului în lumea de după 1990, trebuie să vedeţi filmul de debut al regizoarei bulgare Maya Vitkova, realizat în coproducţie cu Mandragora (coproducător: Anca Puiu).

Notă: Clasamentul este realizat dintre filmele distribuite oficial în România pe parcursul lui 2016. Dacă includem și filmele văzute în festivalurile (bucureștene, cel puțin) în acest an, atunci topul trebuie neapărat să fie completat (sau înlocuit) cu titluri ca: Aquarius, regia Kleber Mendonça Filho, Ma Loute, regia Bruno Dumont, The Salesman, regia Asghar Farhadi, The Woman Who Left, regia Lav Diaz, Personal Shopper, regia Olivier Assayas.

S-a spus despre Ma Loute al lui Bruno Dumont că este ca o întâlnire între Magritte, Duchamp și Bacon, și, la nivel vizual, da, este adevărat. Dar noul film al lui Dumont este, de fapt – la nivel al conținutului și stilistic –, o combinație uluitoare de Buster Keaton, René Clair, Samuel Beckett, Federico Fellini, Roy Andersson și… Bruno Dumont însuși, pentru că multe dintre filmele anterioare ale cineastului anunțau această chef-d’œuvre (mai ales seria compusă din La vie de Jésus, L’humanité, P’tit Quinquin, chiar și Hors Satan). Dumont își continuă aici metoda sa de lucru (firește, bressoniană) cu actori neprofesioniști, fii ai Nordului, dar oferă și câteva partituri savuroase unor actori profesioniști de prim rang. Sunt de nerecunoscut (sau cu greu) Fabrice Luchini, Juliette Binoche și Valeria Bruni Tedeschi, în rolurile membrilor familiei de sonați Van Peteghem. Iar un/o misterios/asă Raph (neprofesionist/ă, debut) oferă unul dintre cele mai reușite personaje-androgin din întreaga istorie a cinemaului.

Cristina Zaharia (Port.ro)

Şi în alţi ani am ales mai degrabă filmele cu industria pusă la treabă, cu efecte noi, originale, uluitoare. De data aceasta le-am grupat pe cele asemănătoare, înrudite. Este o listă numai cu titluri care au rulat la noi pe ecrane.

  1. Chiar mă bucur să pun în fruntea topului un SF. Arrival are toate datele să devină un clasic, o poveste forte în primul rând, şi cu o morală înaltă, nu numai cu găselniţe ale genului, de luat ochii.
  1. 2016 a fost foarte darnic în animaţii. Pe această treaptă stau cuminţi trei reuşite, toate cu poveşti frumoase şi cadre care au mers la inimă. Kubo, atât de poetic, Vaiana, cu o proaspătă civilizaţie de etalat şi, după părerea mea, filmul de Oscar de anul viitor, Zootopia – cu multitudinea de figuri şi gaguri – filme pentru toate vâstele, de colecţie toate.
  1. Două blockbustere cu supereroi şi, mai mult decât orice, mult umor. Caustice, isteţe, Deadpool şi vărul lui, Brigada Sinucigașilor/ Suicide Squad. Practic, cred, cele mai bune pe genul lor, de premii.
  1. Pentru stil, imagine, suspans, jocul actorilor – toate excelente – spaniolul Mlaştina/ La Isla Minima + vărul american Hell or High Water.
  1. Filmele româneşti, puternice, de autor, în sfârşit diverse ca stil şi gen – Bacalaureat – filmul anului de la noi după părerea mea, Sieranevada, Câini.
  1. Ave, Cezar!, Boss, Nice Guys – pentru că sunt rare comediile şi greu de făcut. Tocmai de aceea de apreciat, de ţinut minte, de revăzut, de râs din toată inima cu prietenii.
  1. Războinicul Vânător şi Crăiasa Zăpezii – strict pentru efectele vizuale, poate cele mai bune pe care le-am întâlnit anul acesta.
  1. Cei 8 odioşi/ The Hateful Eight – pentru că Tarantino merita (şi noi) asemenea film.
  1. Tinereţe/ Youth nu pentru Mădălina Ghenea, cât pentru curajul de a arăta pe ecran trecerea timpului şi pentru alte grupe de vârstă.
  1. Două lozuri O comedie populară reuşită, un proiect particular cu box-office, o distribuţie de creditat.

Lor le adaug trei filme văzute la Cinemax, toate bulversante – Anomalisa, The Lady în the Van, The Lobster – de ţinut minte, de văzut. Le-am făcut cronici pro şi nu îmi pare rău.

Andreea Drogeanu

  1. Happy Hours
  2. Lobster
  3. Certain Women
  4. Elle
  5. Sieranevada
  6. Kate Plays Christine
  7. Girl Asleep
  8. Cameraperson
  9. Toni Erdmann
  10.  Nocturnal Animals
  11.  Weiner
  12.  Radio Dream
  13. Manchester by the Sea
  14.  Little Men
  15. Cemetery of Splendor
  16. Don Juan
  17. The Unknown Girl
  18. I, Daniel Blake
  19. The Fits
  20. 13th
  21. Câini
  22. White Girl
  23. Moonlight
  24. Aquarius
  25. Christine
  26. Lost and Beautiful
  27. Hunter Gatherer
  28. The Childhood of a Leader
  29. La La Land
  30. Weiner Dog
  31. Embrace the Serpent
  32. Hell and High Water
  33. Arrival
  34. Julieta
  35. Jackie
  36. Kubo and the Two Strings

Filmele din topul meu au fost văzute exclusiv în New York. Fie în cinematografe, fie la festivaluri de film precum New Directors/New Films, New York Film Festival, Bam Cinema Fest, Rooftop Films şi Making Waves: New Romanian Cinema. Nu am vrut să fac liste separate pentru filme documentare sau filme româneşti pentru că, din punct de vedere calitativ, nu consider că este necesară o delimitare. Nu am reuşit să văd Silence, 20 Century Women sau Salesman, care urmează să fie lansate în următoarele zile.

 

 

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *