Woody Allen: „Tot ce putem face într-o lume ca asta e să fim drăguţi unii cu ceilalţi“

EXCLUSIV. Woody Allen regizează filme cu uşurinţa unui meşter care a şlefuit de atâtea ori acelaşi obiect încât o poate face cu ochii închişi. Uşurinţa şi rutina au însă preţul lor: deşi ultimele sale filme sunt cel mai adesea agreabile, nu sunt decât replici în serie ale celor de început. You Will Meet a Tall Dark Stranger / Vei întâlni străinul din visele tale – de vineri, pe ecranele româneşti – e o comedie despre vreo şase personaje care vânează o seamă de iluzii (aceleaşi) – dragostea, împlinirea, Dumnezeu, veşnicia. O vânzoleală care, văzută de undeva de sus, de unde o priveşte şi Woody Allen, ilustrează perfect citatul din Shakespeare folosit ca motto: viaţa este „o poveste spusă de un idiot, plină de zgomot şi de furie, şi care nu înseamnă nimic“. Cele şase personaje în căutarea unui rost sunt jucate de tot atâtea staruri: Naomi Watts, Antonio Banderas, Anthony Hopkins, Josh Brolin, Freida Pinto şi Gemma Jones.

Într-un interviu acordat la Cannes, unde filmul a avut premiera mondială în afara competiţiei, şi publicat în exclusivitate pe România de filmreporter.ro, celebrul regizor american explică de ce e înfricoşătoare ideea reîncarnării, de ce „fiecare gest de bunătate umană este o lovitură dată lui Dumnezeu” şi de ce nu mai poate face pe eroul romantic. Amuzant, autoironic, savuros, Woody Allen are şi o reţetă a mini-fericirii pământeşti: „Tot ce putem face într-o lume ca asta este să fim drăguţi unii cu ceilalţi“. Şi să ne uităm din când în când la sport. „Deşi am ochelari şi par un intelectual, nu sunt! Am fost dat afară din şcoală, nu citeam nimic când eram mic, nu mă interesa decât sportul. Eram bun la baseball, la tenis, la orice sport de care mă apucam. Câteodată zburam jumate de ţară doar ca să văd un meci. Asta este nebunia mea religioasă”.

Cu excepţia a două personaje care au concepţii cam New Age, nimeni nu reuşeşte să ducă până la capăt o relaţie în filmul acesta. Aţi devenit puţin mai radical în viziunea despre relaţii?

Woody Allen: Nu, dintotdeauna mi s-a părut foarte dificil să menţii o relaţie. Trebuie să fii foarte norocos. Eu am crescut – mă refer la perioada mea de maturitate – influenţat de Nietzsche, Freud şi psihanaliza lui, de Eugene O’Neill – şi toţi au spus următoarea chestie mai bine decât am spus-o eu: relaţiile umane sunt foarte dificile şi dacă vrei să treci cumva prin viaţa asta, ai nevoie de iluzii. Fără iluzii, viaţa devine insuportabilă. Ai nevoie de acel ceva care să te oprească să priveşti viaţa de foarte aproape, pentru că, dacă o faci, mesajul pe care îl primeşti e înfricoşător şi neplăcut.

Oamenii de care spuneai sunt ridicoli. Personajul Gemmei Jones, cu toate ideile ei despre reîncarnare etc., e stupid. Dacă i-aş întâlni în viaţa reală, asta aş crede despre ei, că sunt tâmpiţi, duşi cu capul, şi nu aş avea răbdare cu ei. Dar ei sunt fericiţi. Mie îmi este greu să mă păcălesc aşa cum o făceau oamenii cu care am crescut, care erau credincioşi – am crescut într-o atmosferă religioasă – şi care aveau vieţi mai bune. Mie mi se păreau ridicoli, mi se părea prostesc să asculţi de rabin sau de preot. Dar trăiau mai bine ca mine.

Privind înapoi, vi se pare că nu aţi avut o viaţă bună?

Am avut o viaţă foarte bună, după standardele a ceea ce este omeneşte posibil. Mă consider mai norocos decât mi-aş fi putut imagina. Am fost sănătos, fericit, am avut succes. Nu e nici un dubiu în legătură cu asta. Însă, în contextul unei existenţe în mod inerent tragice, în care toţi murim… Viaţa e scurtă, violentă, înfricoşătoare, plină de singurătate şi nefericire. Tu mori, în cele din urmă şi soarele o să se stingă, o să dispară Pământul, toate stelele, toate reperele tale culturale o să dispară, gata cu Beethoven, Shakespeare, Michelangelo sau Picasso, gata cu eroii tăi. Totul se duce. Nu va rămâne nimic. Deci, nu mai găseşti nici un sens în a construi ceva. Ce-ţi rămâne, de fapt? În această realitate teribilă, în care unii se nasc cu boli şi cu suferinţe îngrozitoare, eu am fost incredibil de norocos.

De ce n-aţi mai jucat în ultimele dvs. filme?

Pentru că nu-mi găsesc un rol. Îmi vine o idee bună, scriu scenariul şi îmi dau seama că nu e nimic în el pentru mine. Timp de ani de zile, eu am fost eroul romantic în filmele mele, am fost partenerul lui Diane Keaton, Mia Farrow… toate femei frumoase. Acum nu mai pot face pe eroul romantic, acum sunt forţat să joc personajul mai în vârstă. Asta dacă există vreun rol pentru cineva în vârstă. Aş fi putut juca în locul lui Anthony Hopkins, de pildă, dar nu prea există comparaţie. El e un actor impunător, shakesperian, eu aş fi fost poate mai amuzant, aş fi scos mai multe poante, dar aş fi fost mai ieftin. Nu trebuia decât să pui camera pe el şi figura lui exprima atât de multe, pe când eu m-aş fi chinuit să fiu comic.

Mi-ar plăcea să joc din nou şi o să încerc, în următorul, să-mi găsesc un rol. E dificil când îmbătrâneşti. Actriţele se plâng cel mai des că altădată erau eroinele romantice şi acum nu le mai caută nimeni, dar li se întâmplă acelaşi lucru şi bărbaţilor. La un nivel mai mic, e drept.

În ultimii ani, aţi lucrat mai mult în Europa. V-a schimbat în vreun fel experienţa de aici, vă inspiră mai mult?

Nu m-a schimbat în vreun fel, însă îmi place foarte tare. Când aveam 20 de ani, eu şi prietenii mei eram plictisiţi şi dezgustaţi de Hollywood! Îi iubeam pe Bunuel, Fellini, Bergman, Truffaut, pe asiatici. Dacă mă întrebai atunci ce vreau să fiu, ziceam „regizor străin” (râde). Nu se putea, pentru că eram american. Însă, cu timpul, din cauza problemelor financiare, am devenit regizor străin. Nu reuşeam să strâng bani pentru filmele mele în SUA, producătorii ţi-i dau doar după ce citesc scenariul, văd cine joacă etc. În Europa, unde nu există sistemul impus de studiouri, ţi se dau banii şi nu se mai bagă nimeni în filmul tău. Pur şi simplu nu puteam face un film în America fără concesii şi compromisuri. De aceea am devenit, de facto, regizor străin.

Înainte, New York-ul era scena favorită pentru filmele dvs.

New York-ul a devenit foarte scump, ăsta e primul lucru pe care l-am remarcat când am făcut Watever Works. Nu mai făcusem film acolo de patru ani şi am rămas şocat de cât de tare crescuseră preţurile. Pe acesta l-am făcut în Londra pentru că în New York m-ar fi costat câteva milioane de dolari în plus pe care nu-i am. Următorul film (Midnight in Paris, filmat între timp, n.r.) va fi la Paris, unde abia aştept să locuiesc. E un film romantic, îi am pe Marion Cotillard, Owen Wilson, Adrien Brody, Carla Bruni. Directorul meu de casting mi-a propus să o aducem şi eu eram convins că n-o să vrea niciodată. E rolul unei femei elegante şi inteligente care lucrează într-un muzeu. Eram sigur că n-o să accepte. Apoi m-am întâlnit cu soţii Sarkozy într-o dimineaţă şi i-am spus de rol, iar ea a zis da. Iar Nicolas Sarkozy a spus „sigur, dacă ea vrea”.

Cum reuşiţi să ţineţi ritmul acesta de atâta timp? Faceţi un film în fiecare an.

Nu e greu deloc să faci un film într-un an. Dvs. vă referiţi la perioada în care un film este propus ca proiect, după care se scrie scenariul, se găseşte un producător etc. şi durează câţiva ani până ajunge pe ecran. Producătorul îţi cere să găseşti un star, iei cina cu Jack Nicholson, el îţi promite că în şase luni poate filma, după care trec cele şase luni şi vine şi-ţi spune că nu se mai poate, că a primit alt rol etc. şi o iei de la capăt. Eu fac altfel: găsesc finanţare înainte de a scrie scenariul. După care mă pun pe scris, aleg actorii şi filmez imediat. Îmi ia cam două luni să scriu scenariul şi cam 4-5 să fac filmul. Între timp, cânt cu trupa mea de jazz, mă joc cu copiii mei, mă duc în vacanţă, mă uit la baseball, nu lucrez tot timpul. Credeţi-mă pe cuvânt.

Un scenariu în fiecare an înseamnă şi idei bune în fiecare an…

Am o grămadă de idei. Cum îmi vin, le scriu pe un colţ de hârtie. Apoi le înşir pe toate şi mă uit. Unele sunt aşa de proaste încât mă întreb la ce naiba mă gândeam! Altele sunt bunicele şi ajung scenarii.

Filmul acesta de la ce a pornit?

De la nişte cunoştinţe care se duc la un medium. E cea mai tâmpită chestie din lume! Iau de bune sfaturile cuiva care pretinde că poate citi viitorul! Nu fac nici o mişcare fără el! Toţi astrologii, prezicătorii şi alţii ca ei au mare succes în America, pentru că unii oameni sunt disperaţi după ajutor. Psihoanaliza cere foarte mult timp şi nu funcţionează chiar grozav, religia… e cam aiurea să auzi de preoţi care abuzează de copii mici, aşa că oamenii se duc la prezicători. Oamenii au nevoie de un pic de magie. Şi eu am, recunosc. Dar, din păcate, ea nu există. Ceea ce e trist.

Eu nu cred în reîncarnare. De fapt, reîncarnarea e cam înfricoşătoare ca idee. Ok, eu am avut o viaţă fericită, dar ce se întâmplă dacă peste 300 de ani, să zicem, mă nasc din nou într-o familie săracă de drogaţi, într-o ţară fascistă?! Gândul e înfricoşător. Ceea ce vrem cu toţii, de fapt, după cum a spus-o filosoful spaniol Miguel de Unamuno, este „eterna persistenţă a propriei fiinţe”. Asta mi-aş dori şi eu, dar din păcate nu mi se arată în cărţi.

Oamenii obişnuiţi duc vieţi pline „de zgomot şi furie, care nu înseamnă nimic”, pline de certuri, ţipete, ambiţii, romantism. Şi în final? Peste o sută de ani, toate fiinţele care trăiesc acum pe planeta asta vor fi dispărut şi în locul lor vor fi alţii care-şi vor face griji pentru Afganistan şi tot restul. Şi tot aşa.

Şi totuşi, e o trăsătură care răzbate din filmul acesta şi din celelalte ale dvs.: bunătatea în sensul de bunăvoinţă, de gentileţe.

Pentru că e singurul lucru pe care-l poţi face. Când eram mic şi părinţii mei mă învăţau că Dumnezeu era responsabil pentru tot ce se întâmplă pe lumea asta, simţeam că fiecare gest de bunătate umană era o lovitură dată lui Dumnezeu, care ne pusese pe toţi într-o lume crudă, plină de războaie, nefericire şi sărăcie. Tot ce putem face într-o lume ca asta este să fim drăguţi unii cu ceilalţi. Nu ai prea multe opţiuni.

Am o curiozitate: vă interesează în vreun fel sportul, eventual pentru un film?

Mă interesează foarte mult sportul, însă nu neapărat pentru un film. Am crescut cu el. Deşi am ochelari şi par un intelectual, nu sunt! Am fost dat afară din şcoală, nu citeam nimic când eram mic, nu mă interesa decât sportul. Eram bun la baseball, la tenis, la orice sport de care mă apucam. Am crescut uitându-mă la sport. De fiecare dată când mă întorc la New York – cum o să fac şi acum – primul lucru pe care-l fac când intru în casă e să aprind televizorul şi să mă uit la un meci de baseball! E unul dintre lucrurile care îmi lipsesc când sunt la Cannes. Box, tenis, baseball, golf, baschet – le iubesc. Dar nu pentru cinema, nu mă interesează pentru un film. Câteodată zburam jumate de ţară doar ca să văd un meci. Asta este nebunia mea religioasă. Mi se pare important dacă Yankees câştigă, deşi nu e important deloc.