Nae Caranfil: „70% din acest film s-a petrecut în realitate, restul de 75% sunt basme”

Într-o curte interioară pe strada Gheorghe Polizu, despre care n-ai bănui că găzduieşte o Bancă Naţională, o frizerie, o cantină cu servire rapidă, un magazin cu pălării, unul „Avîntul Îmbrăcămintei”, o bodegă, un scuar şi o florărie, a avut loc azi o întâlnire cu presa a protagoniştilor filmului Closer to the Moon. Pe scaune vechi de cantină comunistă, Nae Caranfil, flancat de Vera Farmiga, Mark Strong, Harry Lloyd, Christian McKay, scenograful Cristian Niculescu şi producătorii Bobby Păunescu şi Michael Fitzgerald, a povestit cum a pus la cale celebrul jaf de la Banca Naţională într-o altă limbă decât româna şi cu actori care n-au călcat – majoritatea – niciodată prin ţară.

Alice în ţara tovarăşilor, cum se numea scenariul în versiunea lui iniţială, era scris în română şi, spune Nae Caranfil, condamnat din start la un circuit restrâns în cinematografe. O întâlnire la Salonic cu producătorul Michael Fitzgerald, care i-a văzut filmele într-o retrospectivă şi l-a întrebat imediat ce are în lucru, a schimbat cursul vieţii lui Alice. A devenit Closer to the Moon, a primit o traducere în engleză, câteva staruri în distribuţie şi un vânt prielnic dinspre Occident.

„Am avut mereu acest vis, poate cu iz adolescentin, ca filmele mele să semene cu cinematograful cu care am crescut şi cu care m-am format. Astăzi, e un challenge pe care îl duc în spate cu relativă dificultate, pentru că de multe ori e foarte greu, în tensiunea momentului, în stresul pe care fiecare cadru ţi-l provoacă, să găseşti cuvintele, formula limpede pentru actori despre starea pe care vrei s-o sugerezi”, a explicat Nae Caranfil în mijlocul pieţei improvizate pentru film şi în faţa unor jurnalişti extrem de „reţinuţi” în întrebări.

„Încercăm să păstrăm o engleză neutră”

Nu e primul său film într-o limbă străină – a regizat Dolce far niente în italiană şi franceză -, însă e primul în engleză. La auzul ştirii, publicaţia online IndieWIRE a menţionat, ironic, că „se garantează accente est-europene groase”, aşa cum Hollywood-ul ne-a obişnuit să trateze poveştile din afara spaţiului anglo-saxon. Actorii britanici şi americani sunt forţaţi să mimeze un accent prost, pentru a sugera plasarea filmului într-o anumită parte a lumii. Nae Caranfil se fereşte însă de această convenţie, inutilă când distribuţia e majoritar britanică (circa 30 de actori). „Ei bine, nu. Încercăm să păstrăm o engleză neutră, nu ne jucăm şi nu încercăm să parodiem în nici un fel limba engleză pentru a veni mai aproape geografic de locul unde filmăm”.

Concret, replicile se spun în engleză, însă conjunctura politică, numele, denumirile străzilor, ale diverselor magazine şi instituţii, lozincile (ca cea roşie cu 23 august care atârnă deasupra uneia din intrările în scuar) rămân în limba română. „Mi se pare foarte interesant să lucrez într-o convenţie clar asumată. Filmul se înscrie într-o lungă tradiţie a cinematografului anglofon, care preia nişte universuri ne-anglofone, de la Doctor Jivago la filme mai recente… O parte din savoarea replicilor în limba română se pierd, în mod firesc, dar se câştigă alte lucruri, în special din partea actorilor. Este o experienţă formidabilă, de nepovestit, cum se poate lucra cu această distribuţie”, şi-a detaliat opţiunea regizorul filmelor Filantropica sau Restul e tăcere. „Pentru ca un film spectacol să aibă expunere, trebuie să fie în engleză. Din punctul ăsta de vedere înţeleg, ca să zic aşa, predictmentul”.

„E un proiect neobişnuit!”

Ce a rămas în scenariu din spiritul românesc şi nu reuşeşte Mark Strong să asimileze foarte bine e hazul de necaz, comicul din inima tragediei. „Pregătirea a fost dificilă, pentru că nu ştiam nimic despre lumea asta. Cel mai greu mi-a fost să înţeleg juxtapunerea dintre tragedie şi comedie. Nu e ceva foarte englezesc ca în nişte circumstanţe tragice să găseşti ceva comic”, declară celebrul actor britanic, cu roluri în filme ca Sherlock Holmes, RocknRolla, Robin Hood, Green Lantern.

Strong nu ştia de Nae Caranfil, fusese în România o singură dată, în anii 90, şi nu auzise vreodată de jaful comis de patru bărbaţi şi o femeie într-o ţară comunistă din Est, forţaţi, înainte de fi executaţi, să reconstituie acţiunea pentru un film de propagandă. Însă a acceptat rolul exact din aceste motive. „E un proiect neobişnuit! M-am trezit că le spuneam celor din jurul meu tot timpul povestea din scenariu. Nu reuşeam să înţeleg de ce au făcut-o. Pe măsură ce mă implicam, mi se părea mai fascinant”, spune Mark Strong. În plus, e convins că „într-un film ca ăsta eşti mai aproape de sursa de creativitate. În filmele hollywoodiene eşti doar o rotiţă într-o maşinărie foarte mare, ceea ce poate fi demoralizator”.

 „Să fiu aici m-a ajutat să înţeleg ce ravagii a făcut comunismul”

Şi Vera Farmiga, nominalizată la Oscar pentru un rol într-un film independent, Up in the Air, are aceeaşi convingere. Actriţa americană cu sânge ucrainean a venit cu cei doi copii în România – turnajul fiind destul de îndelungat – şi, pentru că personajul ei este mamă, a stat de vorbă cu românce despre copilăria lor în comunism, s-a plimbat prin Cişmigiu, a observat oamenii. „Să fiu aici m-a ajutat să înţeleg ce ravagii a făcut comunismul. Faptul că am trăit în America nu m-a ajutat deloc să înţeleg asta. Mai ştiu câte ceva din poveştile bunicii mele, care era ucraineancă. Dar libertatea de a-ţi spune cuvântul, de a fi pro-activ, de a te putea revolta sunt lucruri pe care le-am luat de-a gata”.

În film, este fosta iubită şi mama copilului lui Max Rosenthal (Mark Strong), capul jafului de 1,6 milioane de lei. După numeroase pauze şi fraze despre „sacrificiu”, „pro-activitate”, „maternitate” – la întrebările legate de personajul său – Farmiga s-a dat bătută. „E aşa de frustrant pentru mine să vorbesc despre un personaj pe care abia îl descopăr”.

Pentru documentare, actorii au văzut, printre altele, Marele jaf comunist, filmul lui Alexandru Solomon. Roluri importante au şi Harry Lloyd (cunoscut publicului românesc din serialul HBO Urzeala tronurilor), Allan Corduner (Gladiatorul, Mr. Nobody) , Tim Plester, Joe Armstrong şi Monica Bârlădeanu.

„Aşteptările sunt foarte mari”

Producţia cu buget de 7 milioane de dolari are 9 programate nouă săptămâni de filmare, din care jumătate s-a consumat deja. În decorul construit de scenograful Cristian Niculescu în curtea clădirii Politehnicii se mai turnează o singură zi. Începând in iulie, echipa lui a ridicat de la zero o cantină, a amenajat o stradă întreagă cu magazine, o grădină de vară, a pavat o piaţetă şi a adus din Casa Scânteii o statuie abandonată. Faţadele clădirilor, goale pe dinăuntru, au fost refăcute ca pentru anii 50.

Filmările au început pe 5 septembrie şi se vor încheia pe 7 noiembrie. Imaginea este semnată de Marius Panduru. De la mijlocul lunii viitoare, Closer to the Moon intră în postproducţie şi ar trebui să iasă de acolo, gata de trimis în festivaluri, în aprilie, înaintea Festivalului de la Cannes. „Aşteptările sunt foarte mari”, a recunoscut producătorul Bobby Păunescu, care s-a implicat în coproducţia Franţa – România – Italia – Polonia – SUA prin Mandragora Movies. Filmul a obţinut o finanţare de 1,92 de milioane de lei de la CNC, în 2007.

Nae Caranfil a încheiat conferinţa – mai în glumă, mai în serios – spunând că ştie cum va deschide filmul: un insert pe care scrie „70% din acest film s-a petrecut în realitate, restul de 75% sunt basme”. Preluând adresarea din reconstituirea originală, unde regizorului i se spunea Maestro, actorii îi spun lui Caranfil „Naestro”.