CRONICĂ: „Love in the Grave”, de David Vondráček

Plzeň, sau Pilsen, cum îi spun germanii, e un orăşel cochet la numai o oră de Praga, cunoscut mai ales pentru – dacă numele sună cunoscut – aţi ghicit, bere. Dar, în afară de muzeul berii, cu cel mai bun hotel plasat strategic foarte aproape just in case, fabrica Pilsner deschisă vizitatorilor şi zeci de variaţiuni pe aceeaşi temă în vitrinele anticariatelor şi localurilor de pe toate străduţele, oraşul e şi gazda sărbătorii anuale a filmului ceh, Festivalul Finále, care îşi serbează anul acesta ediţia cu numărul 25. Ca un nebăutor de bere pierdut în oraşul berii, şi fiind în ţara care a înfiinţat două din cele mai importante festivaluri dedicate documentarului, One World şi Jihlava, am început cu competiţia filmelor non-ficţionale.

În Praga, criptele decăzute dar spaţioase ale cimitirului evanghelic german au devenit adăposturi comode pentru câţiva oameni ai străzii, iar documentaristul David Vondráček a urmărit relaţia a doi dintre ei pe parcursul mai multor ani. Rezultatul e Love in the Grave/Láska v hrobě, o poveste de dragoste stranie, tandră şi sumbră în acelaşi timp, care îţi rămâne în minte mult timp după proiecţie, ca o adevărată lecţie despre fericire low-cost. Hardcore low-cost.

„Suntem opt aici: ăia patru de jos, încă doi aici şi noi doi, singurii în viaţă”. Nu e tocmai pillow talk-ul tipic al unui cuplu de îndrăgostiţi, dar pentru Jana şi Honza e singura opţiune, şi în acelaşi timp cea mai înaltă culme a fericirii la care au acces. Love in the Grave începe cu o scenă de cel mai jegos naturalism, parcă scoasă dintr-un film de John Waters: printre pietre funerare năpădite de buruieni, o femeie masivă goală, uşor pierdută, stă înghesuită într-o cadă de plastic pentru copii, în timp ce e spălată de un homeless slăbănăg, cu plete soioase.

Honza adună zilnic reviste sau cărţi de prin tomberoane, iar banii primiţi pentru ele de pe la anticariate sunt singurul venit al celor doi. Cu fiecare tur al tomberoanelor, îţi dai seama cât exces e prin casele oamenilor „normali” şi te şochează realizarea că alţii nu au nimic şi în acelaşi timp au totul. Pe măsură ce urmărim evoluţia iubirii lor, de la întâlniri clandestine la ceas de noapte la mutarea lui Honza în cripta Janei, uimeşte „normalitatea” fiecărui pas. E inevitabil să te întrebi cum au ajuns oamenii ăştia atât de jos, şi înainte de lovitura de graţie a finalului tragic, filmul te pune pe gânduri în legătură cu unde poate duce un eşec total al unor părinţi.

Făcut cu buget minim, filmul poatră chiar şi el de la cap la coadă amprenta lipsei banilor, dar cum altfel se poate vorbi despre oameni fără adăpost? Singurul faux pas care i se poate reproşa e abuzul de muzică nu tocmai potrivită, dar Vondráček creează un cadru magic din ruinele înconjurate de vegetaţie ale cimitirului şi uimeşte prin gradul de intimitate la care a ajuns cu protagoniştii, suficient cât să putem trece peste mărunţişuri ca un cer ars de supraexpunere sau câteva scene de noapte în întuneric aproape complet.

*Corespondenţă realizată cu sprijinul Centrului Ceh Bucureşti*