Românul care votează la Globurile de Aur: „Suntem foarte atenţi pe cine acceptăm”

1
1004

EXCLUSIV. Cei care citeau pe vremuri revista „Cinema” şi-l aduc aminte ca pe „tipul care se poza cu vedetele de la Hollywood”. Evident, nici Michael Douglas, nici Walter Matthau şi nici Elizabeth Taylor nu ştiau o boabă româneşte, dar stăteau binevoitori la poză în timp ce răsfoiau revista, respectând convenţia. Ray Arco nu lipsea niciodată din cadru, era mărturia faptului că interviul, întâlnirea, postura – toate îi aparţin.

Nici binevoinţa starurilor nu era tocmai gratuită – Ray Arco avea statutul de membru al Hollywood Foreign Press Association (HFPA), asociaţia formată din 88 de jurnalişti care acordă anual Globurile de Aur. În virtutea acestei poziţii – după cum s-a comentat intens în presa americană – ei au acces privilegiat la interviuri şi filmări, nimic din ce scriu nefiind destinat presei americane. Ray Arco (82 de ani) – născut într-o familie de evrei din Bucureşti şi emigrat în Statele Unite, unde a primit cetăţenie în 1967 – scrie în prezent pentru „Observatorul” din Toronto şi „Ekko” din Copenhaga. La mutarea peste Ocean, pseudonimul literar Ray Arco i-a devenit nume oficial.

Pe 15 decembrie, vor fi anunţate nominalizările la Globul de Aur. Însă credibilitatea Asociaţiei Presei Străine de la Hollywood s-a zdruncinat serios la finalul lui 2010, când s-a scris că nominalizarea la Globurile de Aur a unui eşec precum Burlesque ar avea legătură cu o vacanţă de lux oferită de Sony membrilor. „E ridicol, pentru că membrii HFPA sunt invitaţi în deplasările astea promoţionale împreună cu alţi corespondenţi străini şi jurnalişti locali”, spune Ray Arco, într-un interviu acordat Filmreporter.ro.

În primul rând, pentru că nu ştiu nimic despre povestea emigrării dvs., m-ar interesa cum aţi ajuns peste Ocean şi în ce împrejurări v-aţi stabilit acolo?

M-am născut în Bucureşti, pe 2 februarie 1929. Pe la trei ani, după ce am văzut Laurel & Hardy in the French Foreign Legion, deja îmi afişam afinităţile pentru lumea filmului. Eram fascinat şi de enciclopediile Larousse groase, legate în piele, în ele mi-am alinat curiozitatea şi pe la patru ani ştiam să citesc şi să cer lucruri pe care numai bunicii mei păreau să le înţeleagă. Tot ei îi linişteau – în legătură cu mine – pe părinţii mei şi pe restul familiei evreieşti de clasă mijlocie destul de numeroasă, de altfel: 19 fraţi şi surori din partea tatei şi şase din partea mamei. Eram cel mai mic dintre băieţi şi eram atras de umanism şi de artele audio-vizuale. În orice caz, să fii multi-talentat era o mică-mare problemă.

Iar să faci şcoală în timpul celui de-al doilea război mondial şi a ocupaţiei naziste, apoi după preluarea puterii de către sovietici n-a fost chiar uşor. După ce am luat bacalaureatul, am început să lucrez la RomâniaFilm, în timp ce uceniceam ca reporter pentru mai multe ziare. Visul meu era să devin cineast şi scriitor, iar cercurile în care am intrat la acea vreme mi-au oferit ocazia unică a unei burse la Pasadena Playhouse, una dintre Şcolile de Artă Dramatică de top din California. Ulterior, pentru că m-am axat foarte mult pe film şi TV, am fost acceptat la celebra UCLA – University of California Los Angeles, pe care am absolvit-o în 1960. În 1967, când am devenit cetăţean American, am decis să renunţ la numele meu adevărat şi să-mi folosesc pseudonimul de scriitor.

Cum aţi devenit membru al HFPA?

Între timp, trimiteam deja corespondenţe pentru mai multe ziare româneşti din diferite ţări şi, prin urmare, am devenit membru al prestigioasei Hollywood Foreign Press Association, ale cărei premii, Globurile de Aur, sunt pe locul al doilea, ca importanţă, după Oscaruri. În 1970, eram deja corespondent pentru revista „Cinema” şi am început să fac vizite în ţară şi să închei contracte de colaborare până în urmă cu doar câţiva ani, când am colaborat cu revista „Viva” şi 20 ANI, cărora le-am trimis în special interviuri memorabile cu celebrităţi de la Hollywood.

Cât de exclusivistă e această asociaţie şi cum poţi fi acceptat, ca ziarist străin?

Dată fiind calitatea de literaţi a membrilor HFPA, care reprezintă 80 de ţări, şi impactul lor extins datorită corespondenţelor, statutul şi importanţa care li se acordă în industria de film şi TV de la Hollywood a crescut progresiv. De aici şi statutul lor privilegiat în relaţia cu celebrităţile şi marile studiouri. Ca să fii acceptat, trebuie să prezinţi câteva articole deja apărute într-o revistă serioasă de cinema, să fii recomandat de doi membri veterani activi ai HFPA, să plăteşti cotizaţia şi, dacă te califici, să stai un an de zile într-un soi de test, după care să primeşti voturile celorlalţi pentru drepturile depline de membru.

Ce consecinţe au, în interiorul HFPA, controverse cum a fost cel de anul acesta, când presa americană a dezvăluit că Burlesque a fost nominalizat după ce Sony a invitat membrii asociaţiei într-o vacanţă de lux?

E ridicol, pentru că membrii HFPA sunt invitaţi în deplasările astea promoţionale împreună cu alţi corespondenţi străini şi jurnalişti locali. Uitaţi-vă numai cine a fost la evenimentul Sony de anul ăsta din Cancun şi o să constataţi că au fost sute de participanţi din zeci de ţări. Dacă vă uitaţi mai departe şi la cei care scriu de rău de HFPA o să vedeţi că o fac din ciudă, din invidie, ori pentru că au aplicat să fie membri şi nu au fost acceptaţi, ori din cauza orientării publicaţiilor lor sau a caracterului lor personal. Membrii HFPA sunt foarte stricţi în a-şi păstra renumele şi votează în consecinţă, în secret, în funcţie de preferinţele lor, ca orice organizaţie non-profit serioasă.

S-a comentat foarte mult pe marginea faptului că numărul celor care decid cine ia Globul de Aur e foarte mic, comparativ cu Academia Americană de Film. Din ce raţiuni se menţine numărul membrilor sub 100?

E foarte simplu. Ca orice altă elită profesională, suntem foarte atenţi pe cine acceptăm. Nu e loc pentru maşinaţiuni şi manipulări de nici un fel. Dacă cei care aplică se mulează pe regulile HFPA, intră. Numărul e în continuare mic pentru că asta e realitatea din teren, nu pentru altceva.

Academia Americană de Film are circa 6000 de membri pentru că e vorba de profesionişti care fac film, de la producători şi regizori la actori, electricieni şi şoferi. Noi nu suntem decât un grup de jurnalişti străini ale căror talent şi integritate, plus faptul că 70-80% dintre voturile noastre coincid cu cele ale membrilor Academiei, ne-au adus prestigiul de azi. Ca să nu mai vorbim de donaţiile de peste un milion de dolari pe care le facem anual către diverse şcoli de cinema şi instituţii conexe, cum ar fi cele care prezervă filmele clasice.

Aţi scris foarte mulţi ani pentru revista „Cinema”, cel mai adesea interviuri cu vedete. Care au fost cele mai memorabile întâlniri din perioada aceea?

Evident, faptul că i-am întâlnit faţă în faţă pe cei care au conturat Epoca de Aur a Hollywood-ului a fost destul de emoţionant. În special pe cei cu rădăcini româneşti, ca Edward G. Robinson sau Jean Negulesco, şi pe cei ca Liz Taylor, Paul Neuman, John Huston şi majoritatea cineaştilor americani faimoşi.

La ce filme aţi fost pe platouri, pentru reportaje?

Destul de multe ca să mi le pot aminti pe toate. Una dintre cele mai grozave a fost, evident, pe platourile lui Harry Potter, lângă Londra, pe care le-am vizitat de câteva ori de când a început seria. Încă mai păstrez la mare cinste o valiză ca cea în care elevii din HP călătoreau în lumea lor magică.

Cum erau percepute aici corespondenţele dvs. pe vremea lui Ceauşescu? În caz că aveaţi vreun feedback.

Nu am avut niciodată nici o problemă din punct de vedere profesional şi probabil am fost unul dintre puţinii „acceptaţi”, în mare parte datorită neutralităţii subiectului numit Hollywood, precum şi faptului că puteam intermedia realizarea unor filme în România. De fapt, am fost chiar încurajat să scot la suprafaţă şi să scriu poveşti care ar fi putut interesa dincolo de graniţă şi care ar fi putut fi filmate în ţară, ceea ce am şi făcut de-a lungul timpului.

Aţi putut urmări, în această perioadă, ce se întâmpla în cinematografia din România?

Fireşte. Poate nu chiar toate intrigile care au loc în interiorul oricărei societăţi sau grup, dar în mare, da. În 1967, am fost prima persoană care a importat în SUA animaţie cu figurine din carton din Europa de Est, inclusiv din România. Două dintre filmele de animaţie din Cehoslovacia au fost nominalizate la Oscar în 1968. Întorcându-mă în România din ce în ce mai des, m-am împrietenit cu oameni-cheie din industria filmului şi am avut destul de multe proiecte cu ei.

Cu ce publicaţii colaboraţi acum?

De-a lungul anilor, am scris pentru diverse publicaţii importante din Singapore sau Hong Kong, pentru „Observatorul” din Toronto şi „Ekko” din Copenhaga, deşi, până şi astăzi tot ca rebelul român sunt cunoscut. Ar fi interesant să reiau colaborarea lunară cu vreo publicaţie din România.

V-a tentat vreodată să vă întoarceţi în România? Ştiu că în primăvară aţi revenit în ţară.

În perioada de după Revoluţie, între 1991 şi 1997, de fapt, am stat mai mult în România decât în altă parte. E, totodată, perioada în care am facilitat venirea lui Michael Jackson pentru concertul din 1992 şi multe altele la acelaşi nivel ar fi urmat dacă n-ar fi intervenit realitatea din teren, cum o numesc eu, adică prejudecăţi, interpretări şi comportamente greşite vizavi de felul în care se fac afacerile.

În paralel cu activitatea de corespondent străin, am continuat să lucrez ca producător/ scenarist prin compania mea de producţie. Multe dintre proiecte sunt legate de evenimente reale şi au fost gândite să fie realizate în România, dar în lipsa unui suport logistic şi a unor facilităţi fiscale pentru coproducţii, cum au multe dintre ţările vecine din zona euro, e dificil să atragi atenţia pe piaţa de film globală, cu excepţia celor care vor să filmeze rapid producţii cu buget mic, pentru că ar fi mai mici costurile. Sper ca integrarea în UE să schimbe şi acest lucru.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here