După proiecţia de gală din deschiderea TIFF-ului de anul acesta, Despre oameni şi melci al lui Tudor Giurgiu a făcut escală la Anonimul 2012, în afara competiţiei, înainte de lansarea oficială din 14 septembrie.
Evenimentele scenariului scris de Ionut Teianu – inspirat dintr-o întâmplare reală de la începutul anilor 2000 – sunt mutate mai departe în trecut. Suntem în 1992 şi Michael Jackson e cel mai mare star de pe planetă. Pe fundalul vizitei sale la Bucureşti, din cadrul turneului Dangerous, muncitorii fabricii ARO din Câmpulung Muscel au însă altă preocupare, mai importantă: o firmă străină (reprezentată de doi francezi, tată şi fiu) pune la cale, împreună cu venalul director al fabricii (Dorel Vişan), preluarea întreprinderii şi transformarea ei în fabrică procesatoare de melci, cu reducerea semnificativă a numărului de angajaţi.
Salvarea vine de la Gică (Andi Vasluianu), lider de sindicat şi de opinie, cap de familie respectabil şi amant al secretarei directorului, Manuela (Monica Bîrlădeanu): tranzacţia trebuie împiedicată cu orice preţ, ca muncitorii să îşi poată cumpăra înapoi fabrica, prin urmare toată lumea trebuie să doneze spermă timp de şase zile, unei clinici particulare americane (6 zile *50 de dolari*1000 de muncitori = izbăvire).
Mai rămân de rezolvat chestiuni mărunte: reacţia nevestelor nefericite că soţii lor lucrează „pentru export”, pasiunea pe care tânărul francez, cu tricou Lacoste, o face pentru secretara focoasă cu numele dat de o piesă a lui Julio Iglesias, şi logistica necesară deplasării unui număr atât de mare de oameni la Bucureşti, pentru o cauză nobilă.
Fireşte, o astfel de poveste senzaţionalistă are un considerabil potenţial comic, pe care Giurgiu îl fructifică cu tenacitate. Propunându-şi să realizeze un film românesc de public – formulă care a ajuns, din păcate, să desemneze o contradicţie în termeni -, fără a avea pretenţia să facă, în acelaşi timp, un produs pentru circuitul festivalier, regizorul/producătorul apelează la locuri comune/situaţii familiare din filmele străine de gen: introducerea protagoniştilor ex-abrupto, în toiul acţiunii; donaţia făcută în deja bine-cunoscutul borcănel cu capac roşu; secvenţa de karaoke, aici pe muzica lui Dan Spătaru, cu Manuela şi francezul în lumina reflectoarelor, şi cu invitatul special Puya, într-o apariţie episodică; flirtul romanţat, à la Un homme et une femme, din sala de Bingo; discursul mobilizator, livrat cu impetuozitate de Gică.
Se adaugă câteva gaguri vizuale isteţ asamblate, şi cu rapel la România de azi: muncitorii se adună în faţa clinicii ca la consulatul Canadei la loteria vizelor; proverbiala „dragoste a lui Michael pentru copii”, aşa cum era relatată la ştiri pe atunci, fără nicio conotaţie suplimentară; Manuela vorbeşte în spaniola învăţată din auzite, chiar dacă nu din telenovele, ci de la mult Julio Iglesias ascultat la pick-up.
Scenariul pune în valoare calităţile naturale ale actorilor: şarmul lui Vasluianu şi abilitatea sa de a juca întreprinzătorul om de rând, feminitatea Monicăi Bîrlădeanu şi priceperea lui Vişan în a interpreta personaje corupte şi fără scrupule. Personajele secundare, abia schiţate, sunt variaţii ale tipologiilor cunoscute: muncitorul în fabrică, soţia de muncitor în fabrică, etc.
Ce rezultă nu e artă, şi probabil nici nu şi-a propus să fie (se apropie de ce face cu succes Radu Mihăileanu în Franţa), iar faptul că rezonează cu publicul e probat deja – a primit ovaţii în picioare la Sfântu Gheorghe. Rămâne de văzut dacă lansarea la nivel naţional, simultan în 40 de locaţii, va avea succesul căutat; ar fi o chestie, ca oamenii să se întâlnească în faţa statuii din centru şi să se ducă împreună la film.
