Care e adevărul din spatele măștilor fraților Kray, gangsteri-vedetă ai East End-ului anilor șaizeci, nu vom ști niciodată. De zeci de ori documentată în cărți de non-ficțiune, de la autobiografii până la una scrisă de persoana care îi aranja părul mamei gemenilor, povestea lor s-a afundat într-un abur apocrif în care realitatea și mitul sunt imposibil de distins.
Cea mai recentă incursiune în mintea celor doi, Legend de Brian Helgeland (scenarist la L.A Confidential, Mystic River și Conspiracy Theory), are avantajul de a se concentra pe o perioadă scurtă din viața fraților, alegând intervalul dintre momentul în care Reggie (Tom Hardy) o cunoaște și se căsătorește cu Frances (Emily “Baby Doll” Browning), spre nemulțumirea fratelui lui geamăn Ron (Tom Hardy), și arestarea celor doi, spre sfârșitul deceniului al șaselea.
Ca film biografic, Legend e glossy și, la prima vedere, destul de relaxat în ceea ce privește autenticitatea. Helgeland îneacă fiecare cadru în muzică, șaizecistă în mare parte, și nostalgie pentru vremuri în care cei care încasau taxa de protecție erau mai iubiți decât poliția. În același timp, citează din marile filme cu gangsteri ale trecutului (vezi tracking shot-ul din clubul lui Reggie, omagiu la Goodfellas) și îi scrie pe frații Kray la intersecția dintre larger than life (Reggie, prototipul băiatului de cartier șarmant, care se vrea temut și respectat) și caricatură (Ron, schizofrenicul paranoic, incontrolabil și excentric). Cei doi protagoniști gravitează unul în jurul celuilalt, ajutați de efecte vizuale impecabile, împingându-se unul pe celălalt, gradual, spre iad – miza principală a filmului e să ilustreze asta și se achită onorabil de ea. Cum spune Reggie la un moment dat, „My loyalty to my brother is how I measure myself”.
Tom Hardy, conștient că e atracția principală a filmului, se distrează de minune în dublu rol. Felul în care îi poartă costumele lui Reggie îl face un candidat perfect pentru următorul James Bond, dar Ron, cu ticurile și mârâiturile sale -marcă înregistrată de Hardy- ne aduce aminte de un Johnny Depp circa 2001, de care nu ne săturasem încă. Cel mai probabil nu va câștiga nici un premiu de interpretare, dar oricum nu e genul acela de film.
În roluri secundare, actori de compoziție sunt frustrant de subutilizați: doar David Thewlis, în rolul omului-cheie al fraților, are câteva ocazii să se afirme. Paul Bettany, cu nas prostetic, dispare din peisaj nepermis de repede, iar lui Christopher Eccleston i se dă prea puțin de jucat.
Paradoxal, propriul scenariu e cel care îl trădează, în cele din urmă, pe Helgeland. Spre exemplu Frances e personajul-pivot, din a cărui perspectivă (intimă, apropiată) se presupune a fi spusă povestea. Totuși, frații nu sunt dezbrăcați decât arareori de imaginea pe care ei înșiși și-au dorit să o proiecteze. Mai mult, Helgeland iese din această convenție după bunul plac, pentru a petrece niște timp cu rivalii fraților sau pentru câte o bătaie în vreun bar. Când revine la voice-over, demersul sună mai artificial decât ar trebui.
Și totuși Legend se cere văzut, pentru că Tom Hardy. Nici un motiv rațional pe care l-aș putea găsi pentru a demonstra contrariul nu poate să fie mai puternic decât acesta.
Legend intră în cinematografe din 16 octombrie, distribuit de Freeman Entertainment.
