Border – O altă monedă

0
2472

Când îşi exprima ennui-ul faţă de filmografia lui David Cronenberg (singura poziţie disidentă faţă de canadian în rândul criticii de film internaţionale “de prestigiu”), britanicul Robin Wood îndrăznea să îl compare cu Steven Spielberg. În relaţie cu acesta, Wood vedea în filmele lui Cronenberg “faţa opusă a aceleiaşi monezi”: una e îndreptată în sus, cealaltă e îndreptată în jos; una este umanitarist-pozitivistă, cealaltă este cinic-mohorâtă; una vrea să încânte, cealaltă să deprime; una vede o lume frumoasă, cealaltă construieşte una din care a fost suptă orice brumă de plăcere. Dar ambele, în viziunea britanicului, sunt reacţionare şi ambele sunt profund anxioase faţă de orice posibilitate alternativă de organizare a societăţii – şi asta în condiţiile în care majoritatea fanilor lui Cronenberg preţuiau fix presupusa lui respingere a mainstream-ului.

Deşi nu sunt un inamic al reacţionarismului, precum Wood (şi, în consecinţă, în continuare un fan al lui David Cronenberg), viziunea sa mi se pare esenţială pentru a înţelege avalul şi amontele în cinema şi cum a le distinge cu grijă. E clar că “avalul” ar fi, în zilele noastre, filmele cu supereroi monopolizate, din ce în ce mai evident, de tandemul Disney-Marvel (în condiţiile în care filiera DC-Warner e roasă de eşecuri – artistice – tot mai numeroase). Cum realitatea e tridimensională (spre deosebire de universul de supereroi, în care politicul e mereu redus la o victorie a moralităţii de şcoală veche în faţa dilemei), şi această faţă a monedei trebuie să aibă una opusă. Sau vorbim de o monedă complet diferită, care ameninţă să o scoată din uz pe prima?

Să zicem, aşadar, că eroul cu mantie, costum de latex sau armură e înlocuit de un personaj complet neatrăgător – un trol diform, solitar, cu o slujbă banală (paznic la frontieră), care scoate mârâieli înăbuşite la stimuli deranjanţi. Iar superputerea devine una mistică – aceea de a adulmeca sentimentele de vinovăţie ale celorlalţi. Iar intriga de rezolvat, în slujba căreia e pusă aceasta, este una tabu (anihilarea unei reţele de pedofili). Rezultă Gräns / Border al iranianului stabilit în Danemarca Ali Abbasi, un film cu supereroi întors pe dos, în care sunt presărate elemente de body horror (cronenberg-ian, au zis unii). Femeia-trol este Tina şi îşi petrece timpul printre oameni obişnuiţi în mijlocul cărora se simte, pe bună-dreptate, ca un paria, neînţelegând de ce şi pentru ce e diferită. Moment în care îl cunoaşte pe Vore, un alt trol, alături de care îşi descoperă originile şi identitatea, însă doar până în punctul în care Vore îi revelează un secret sinistru. Acesta este un alt loc comun în universul filmelor ce ecranizează benzi desenate şi care de regulă încep cu un origin story: descoperirea de către erou a unui alt individ al speciei sale, de care se simte atras, dar care se dovedeşte a fi un bandit, astfel încât între cei doi nu mai rămâne loc decât de un conflict pe viaţă şi pe moarte.

Gräns este o ecranizare a unei povestiri de John Ajvide Lindqvist, autorul romanului ce a stat la baza lui Let the Right One In, şi e foarte posibil ca autorii săi să nu fi ţintit spre universul supereroilor, însă structura sa narativă e destul de frapant similară. Dincolo de toate acestea, ce merge de minune în filmul lui Abbasi este body horror-ul, care culminează cu o scenă de sex între Tina şi Vore, în care Vore se dovedeşte a fi posesorul unui vagin iar Tina – al unui penis retractil. Deromantizată de tot, scena este exact opusul celei din The Shape of Water, în care imaginaţia lui Guillermo del Toro, deşi încolţită pe solul horror-ului de serie B, subversiv, se dovedeşte adolescentin-fleşcăită, amorul dintre eroină şi monstrul acvatic fiind sentimentalizat şi curăţat cu brio de elemente idiosincratice.

Deşi asemenea elemente pot evoca opera lui Cronenberg, cert este, însă, că Gräns nu este un film reacţionar: nu vede cu dezgust erodarea… “graniţei” dintre sexe, ci o prezintă într-o scenă cu un puls eliberator. Este, de fapt, un body horror echivoc care, dacă oripilează, o face apelând la imaginea prefabricată a spectatorului faţă de actul sexual. Este genul de film care poate schimba paradigme, prezentându-se ca un produs accesibil şi apoi deturnând aşteptările publicului prins în cârlig (dacă nu brutalizându-le de-a dreptul).

Acestea fiind zise, e oarecum dezamăgitor că restul intrigii (despre anihilarea bandei de pedofili) e cât se poate de standard (şi nu era neapărat cazul să fie). Dar Gräns, îmbrăţişând cu atâta impudoare estetica urâtului, a diferitului (la Cannes deja a fost un succes în secţiunea Un Certain Regard, unde a luat premiul pentru regie anul trecut), poate rămâne un film important.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here