Cele mai bune filme ale anului 2018. Topurile criticilor români

0
5852

Tradiția Filmreporter.ro de a aduna topurile mai multor critici de film și jurnaliști din România continuă anul acesta cu o porție consistentă de recomandări pentru anul ce s-a încheiat de curând.  Ca de obicei, le-am lăsat tuturor libertatea de a-și alege singuri criteriile după care își compun clasamentele și nu le-am impus nici limită de caractere :).

Unele liste conțin doar titluri văzute anul acesta în cinematografele românești, altele includ și filmele bune văzute în festivaluri sau pe platformele de streaming ce și-au luat un mare avânt în ultimii ani. În unele cazuri, filmele românești sau documentarele au topurile lor separate.

Iulia Blaga

Ca de fiecare dată, mi-e greu să fac un clasament (ideea de clasament în materie de filme nu-mi place), așa că o să pun câte nouă filme într-o oarecare ordine, în urma celui/celor care mi-au plăcut cel mai mult. La filmele străine am luat în calcul titluri văzute în cinematografele românești și în festivaluri.

Filme românești

  • Fotbal infinit, de Corneliu Porumboiu
  • Un prinț și jumătate, de Ana Lungu
  • Nu mă atinge-mă, de Adina Pintilie
  • My Life Rehearsed in One Leg, de Bogdan Mustață
  • Moromeții 2, de Stere Gulea
  • Luna de miere/Lemonade, de Ioana Uricaru
  • Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, de Radu Jude
  • Soldații. Poveste din Ferentari, de Ivana Mladenovic
  • Alice T., de Radu Muntean
  • Pororoca, de Constantin Popescu

Filme străine

  • Strigă-mă pe numele tău/Call Me By Your Name, de Luca Guadagnino și O afacere de familie/Shoplifters, de Hirokazu Kore-eda
  • Burning, de Lee Chang-dong
  • Utøya – 22 iulie/Utøya – 22. Juli, de Erik Poppe
  • Blackkklansman, de Spike Lee
  • Chipuri, locuri/Visages, villages, de Agnès Varda și JR
  • Roma, de Alfonso Cuarón
  • The House That Jack Built, de Lars Von Trier
  • The Wild Pear Tree, de Nuri Bilge Ceylan
  • Lumina dinăuntru/Un beau soleil interieur, de Claire Denis
  • Cold War/Zimna vojna, de Paweł Pawlikowski

Ileana Bîrsan

  • Columbus, de Kogonada
  • First Reformed, de Paul Schrader
  • Lucky, de John Carroll Lynch
  • Phantom Thread, de Paul Thomas Anderson
  • The Ballad of Buster Scruggs, de Ethan & Joel Coen
  • The Other Side of the Wind, de Orson Welles
  • The Other Side of Everything, de Mila Turajlić
  • Tully, de Jason Reitman
  • Wormwood, de Errol Morris
  • Zama, de Lucrecia Martel

Ionuț Mareș

Filmele de ficțiune favorite dintre cele lansate în premieră în 2018 în cinematografele românești:

  • 1. Shoplifters – Hirokazu Koreeda
  • 2. The Post – Steven Spielberg
  • 3. Dovlatov  – Aleksei Gherman Jr.
  • 4. The Florida Project – Sean Baker
  • 5. Hereditary – Ari Aster

Cinci mențiuni, care puteau foarte bine să completeze un top ten: Phantom Thread – Paul Thomas Anderson; Climax – Gaspar Noé; The Death of Stalin – Armando Iannucci; Jusqu’à la garde – Xavier Legrand; A Quiet Place – John Krasinski.

Alte câteva filme care mi-au plăcut mult au ajuns în cinematografele de la noi tot în 2018, dar au putut fi văzute în România în unele festivaluri încă din 2017. Pe unele le-am recuperat și eu abia în 2018: de pildă, mi s-au părut remarcabile A Gentle Creature – Serghei Loznița și Un beau soleil intérieur – Claire Denis. Pe altele le-am inclus încă din topul pe 2017, dar le menționez și aici: 120 battements par minute – Robin Campillo și Loveless – Andrei Zviaghințev.

Filmele de ficțiune favorite nelansate în cinematografele din România (unele vor fi văzute în distribuție sau festivaluri în 2019, în timp ce altele probabil nu vor mai ajunge deloc; unele au fost lansate doar pe platforme online):

  • 1. The House That Jack Built – Lars von Trier
  • 2. Burning – Chang-dong Lee
  • 3. Roma – Alfonso Cuarón
  • 4. 3 Faces – Jafar Panahi
  • 5. Nuestro tiempo – Carlos Reygadas
  • 6. Donbass –  Serghei Loznița
  • 7. Zama – Lucrecia Martel
  • 8. Sunset – László Nemes
  • 9. Lazzaro felice – Alice Rohrwacher
  • 10. Leto – Kirill Serebrennikov

Cinci mențiuni: First Reformed – Paul Schrader; Birds of Passage – Cristina Gallego, Ciro Guerra; Le livre d’image  – Jean-Luc Godard; The Wild Pear Tree  – Nuri Bilge Ceylan; The Ballad of Buster Scruggs – Ethan Coen, Joel Coen.

Top ten – cele mai bune documentare văzute în 2018:

  • 1. Visages villages – JR, Agnès Varda
  • 2. Distant Constellation – Shevaun Mizrahi
  • 3. Putin’s Witnesses  – Vitali Manski
  • 4. The Waldheim Waltz – Ruth Beckermann
  • 5. Premières solitudes – Claire Simon
  • 6. Of Fathers and Sons  – Talal Derki
  • 7. Fotbal infinit – Corneliu Porumboiu
  • 8. A Skin So Soft – Denis Côté
  • 9. The Intense Now – João Moreira Salles
  • 10. The Eyes of Orson Welles – Mark Cousins
  • Cel mai bun film românesc:
  • Fotbal infinit (doc.) – Corneliu Porumboiu

Descoperirea anului:

Filmografia fabuloasă a regizoarei austriece de filme documentare Ruth Beckermann, pe MUBI. O revelație.

Cătălin Olaru

Pentru a-și atinge scopul (a rămâne alături de Woodcock, interpretat cu același aplomb de Daniel Day-Lewis), Alma (Vicky Krieps) trebuie să înfrângă o serie de adversari. La prima vedere, cel mai redutabil e Cyril (Lesley Manville), sora acestuia. I se adaugă îndărătnicia, lipsa de cumsecădenie și automatismele lui Woodcock însuși. În sfârșit, o ultimă confruntare e cu fantomele fostelor partenere ale acestuia, despre care nu știm aproape mai nimic – nici câte au fost, nici cu ce au păcătuit. Abia spre final aflăm că nimeni nu concurează de fapt cu nimeni. Universul lui Phantom Thread e unul în alb, negru, dar și filigran roz, atât de vast și de minuțios lucrat, încât trebuie să mijești foarte bine ochii ca să te asiguri că-l vezi.

Văzut la Les films de Cannes à Bucarest, Dogman completează galeria de perdanți simpatici ai lui Matteo Garrone cu un personaj cu valențe mesianice și stofă de vigilante. Marcello (Marcello Fonte) încasează fără să protesteze lovitură după lovitură, apoi își duce la capăt fără opreliște o răzbunare la fel de previzibilă. Nu e un suflu deloc nou, dar e un registru în care Garrone, după încercările baroc-onirice din precedentul Tale of Tales, știe să se exprime extrem de convingător.

Evaluat cu remarcabilă zgârcenie de utilizatorii platformei online HBO GO (doar 2,6 stele din 5), Zama (r. Lucrecia Martel) îmbină tușele suprarealiste cu o critică fără accente melodramatice a trecutului colonial al Americii de Sud și cu un umor negru foarte eficient. Acesta din urmă rezultă de obicei din fractura care intervine între planurile mai mult sau mai puțin ambițioase ale protagonistului și drumul lor, frânt brusc, către îndeplinire. Don Diego de Zama (Daniel Giménez Cacho) eșuează lamentabil în încercările de a fi lăsat la vatră, perspectiva repatrierii îndepărtându-se cu fiecare nouă tentativă. În ceea ce privește interacțiunea cu sexul opus, nu doar că acesta nu o seduce pe Luciana (Lola Dueñas), dar tentativele lui de voyeurism sunt sancționate prompt, culmea, de cineva de rang și rasă inferioare (o femeie de rând care se îmbăiază la malul oceanului).

În sfârșit, prietenul pentru care încearcă să pună o vorbă bună e răpus de o boală contagioasă, în timp ce adversarul său, Vicuña Porto (Matheus Nachtergaele), îl înfrânge fără drept de apel. Absurdul finalului, în care justițiarului cu două cioate în loc de mâini îi rămâne un singur scop, aceea de a supraviețui, spune ceva nu atât despre colonialism sau rasism, cât despre precaritatea condiției umane, despre nebunia pe care o necesită actul de a năzui.

Proiectat în deschiderea Zilelor Filmului German, Transit (r. Christian Petzold) propune un prezent alternativ (sau un trecut, sau un viitor) prin excelență neliniștitor. În inima Europei de Vest, o formă incertă de autoritarism se instaurează cu pași repezi. Singura formă de rezistență devine, așadar, exilul, în ceea ce constituie o fără doar și poate o paralelă manifestă la criza recentă a refugiaților. Se poate invoca, la fel ca în cazul lui Jimmie (r. Jesper Ganslandt), caracterul chestionabil, din punct de vedere etic, al faptului că avem nevoie de narațiuni despre noi (un vestic care își permite luxul îndrăgostirii, în Transit, respectiv un băiețel blond, în Jimmie), pentru a-i înțelege pe alții. Morale sau nu, ambele exerciții sunt scrise cu meșteșug și demonstrate cu răbdare, pe înțelesul tuturor.

Dintre filmele de la Divan 2018, am păstrat într-un bagaj afectiv numai al meu Ága (r. Milko Lazarov), dramă intimistă care are drept fundal albul orbitor al Siberiei, și Ederlezi Rising (r. Lazar Bodroža), sagă spațială pe fundal negru în care strălucește, într-un registru nespecific, actrița americană Stoya. Atipice prin aceea că depășesc (nu doar geografic) granițele Balcanilor cinematografici, mulțumită integrării inspirate a adagietto-ului din Simfonia nr. 5 de Mahler, respectiv eforturilor compozitorului Nemanja Mosurović, sunt două eforturi care merită văzute și mai ales ascultate.

În România, filmele-eveniment ale anului sunt două: Soldații. Poveste din Ferentari, pe care l-am recuperat la TIFF, pentru realism, Dragoste I. Câine, pentru refuzul acestuia. Ecranizare a romanului omonim al lui Adrian Schiop, debutul în lungmetraj al Ivanei Mladenovic e o elegie teribilă, iar Vasile Pavel Digudai, la prima și deocamdată singura lui apariție într-un film, face un rol nici mai mult, nici mai puțin decât colosal. Pe de altă parte, Dragoste I. Câine e foarte greu de încadrat într-o categorie anume. E arthouse sau film de gen, dramă sau revenge movie? Nu e deloc clar, în tot cazul, contează că e un film cu o atmosferă foarte aparte. Cum se construiește ea? Din zgomotul de fond întotdeauna neliniștitor al pădurii, din mult lătrat, din pocnete și bufnituri, dar mai ales din lungile lui intervaluri de liniște.

Cristi Mărculescu

Mai am vreo 15 filme de văzut până să declar că s-a închis anul de cinema 2018. Deci o listă parțială și ne-definitivă care, pentru a avea un fason, va fi de ”film european”.

Au Poste! (r. Quentin Dupieux)

Cineva (Grégoire Ludig) a găsit un cadavru. Un comisar (Benoît Poelvoorde) interoghează Un om cu un singur ochi nu ar trebui să meargă neatent cu un echer în mână. O viitoare mamă își caută soțul dispărut în amintirile unui posibil criminal. Relatarea se descompune ca un cauciuc uzat și polițaii greșiți investighează ceva care deja nu s-a întâmplat. Cel mai cuminte film al lui Mr. Oizo este și cel mai convențional, dar la fel ca orice film de-al lui,  departe de orice canon.

The House That Jack Built (r. Lars von Trier)

Filmele despre criminali în serie nu ar trebui să fie entertaining, ne reamintește LvT într-un expozeu când intelectualist (crima ca artă, arta precum crima, Vergiliu, infern) când sublim de cinic despre resorturile morale ale spectatorului și triumful spectacolului asupra lor. Practic ne uităm și așteptăm nu să scape vreo victimă, nu să fie prins criminalul ci pentru a vedea cum și când o mierlesc victimele. În mod deloc ironic, chiar avem de-a face cu o operă de artă.

Pieles (r. Eduardo Casanova)

Filmul meu favorit pe tema emergentă  ”și handicapații fac sex, nu-i așa?” este Pieles. Melodramă cu un umor feroce și-o manieră deloc exhibiționistă de-a da pe ecran cu absolut toate blestemățiile și ororile. Mutanți și pedofilie, piticanii gestante și tumori faciale aruncate într-un melo cu multe rozuri și multe cântecele de corazon. Un subiect demn de filmografia lui John Waters, filmat în dulcea manieră a lui Douglas Sirk. Coup de coeur total.

Climax (r. Gaspar Noe)

S-ar putea scrie dizertații și doctorate despre modul în care semnătura auctorială a lui Gaspar Noe generează reacții fluctuante, de la admirație și adorație la tolerantă și repulsie. Și da, Climax este un Noe de-a dreptul clasic, care pulsează și nu inovează nimic. Dar cât de frumos pulsează. Chiar și când sare cu nesimțire pârleazul limitelor suportabilității, ca în secvența de aproape final, toată cu susul-în-jos și jumătate din ea în surplus narativ și stilistic pentru binele filmului acestuia.

Les Confins du Monde (r. Guillaume Nicloux)

Indochina. Războiul franco-vietnamez . Fără Catherine Deneuve și fără melo, cu câteva întrebări grele apropos de război, răzbunare, limitele lumii și lucidității. Cel mai (neașteptat de) reușit film al lui Nicloux, filmat rece și amplu de David Ungaro și amplasabil foarte aproape de The Quiet American (mai mult spiritul romanului lui Graham Greene decât cele 2 adaptări pentru cinema). Am putea vorbi chiar despre șarmul deloc discret al colonialismului.

Black 47 (r. Lance Daly)

Tehnic vorbind suntem într-o poveste cu multă vendetta amplasată în formula de cinema și de maniere a westernului. Doar că în Irlanda înfometată de Imperiul Britanic de pe la 1847 nu pe continentul american.  Cu ura de rasă și clasă englezo-irlandeze foarte just aruncate pe ecran și cu zero iluzii despre dreptate, onoare, compromisuri. Excelent jucat de Hugo Weaving (care nu mai avea nimic de demonstrat actoricește de ceva vreme) și cu James Frecheville impecabil și implacabil în rolul de hăcuitor al gunoaielor engleze.

Le livre d’image (r. Jean Luc Godard)

Eseu despre Cinema ca memorie. Eseu arheologic al imaginii filmate și incursiune în meandrele memoriei cinematografului. Cu imagini tocite și uzate dar și cu forța încă intactă de-a evoca și arhiva un întreg secol de vise și coșmaruri, orori și splendori.

Bad Day for the Cut (r. Chris Baugh)

Din nou violențe, din nou Irlanda. De data asta servite cu garnitură IRA. Păcatele din trecut au umbre foarte lungi și asta va afla un bărbat deja bătrân care încearcă să-și  răzbune mama, ucisă de niște polonezi. Debutul în lung-metraj al lui Chris Baugh are meritele certe ale unui film cu duble-răzbunări amplasat într-o zonă realistă și foarte îndepărtat de orice exces stilistic.  Nu-i ușor să omori oameni, dar e suspect de amuzant să-i torturezi cu o cratiță încinsă.

Scythe Hitting Stone (r. Anna Kruglova)

Film cu babe  suferinde de sindromul martorii lui Iehova și o mitralieră (în fine, pușcă de vânătoare) și cu prințesuci care-și așteaptă virginal-combatante Alesul și nu în ultimul rând liantul de nezguduit dintre mafie și poliție funcționează impecabil și impredictibil Avem deci de-a face cu o comedie neagră virată (din detalii fine) înspre satiră pe al cărei scenariu s-ar fi putu face și Dramă dar și Melo dar care preferă să-și ducă spectatorii în teritoriul narativ și moral, uman și intelectual al unui Balabanov.

Dogman (r. Matteo Garrone) + Rabbia Furiosa: Er Canaro (r. Sergio Stivaletti)

Aceeași poveste, două scenarii diferite și 2 abordări cât se poate de incompatibile una cu cealaltă. Și fix de aceea complementare. Pentru Dogman-ul lui Garrone plusurile sunt actoria și imaginea. Dar persistă sentimentul că pentru regizor filmul este o reformulare a unui proiect mai vechi (și mai interesant), recte L’imbalsamatore (2002). Stivaletti vine din zona de horror și serie B și apasă pe psihoză și pe răzbunare sângeroasă. Da, nu are ”clasa” lui Dogman, dar Rabbia Furiosa are un plus de vigoare și oroare care-l fac greu de uitat.

Sebastian Ceolca

Top 10

  • The Florida Project (regia: Sean Baker)
  • Hereditary (regia: Ari Aster)
  • Sweet Country (regia: Warwick Thorton)
  • Lucky (regia: John Carrol Lynch)
  • Dogman (regia: Matteo Garrone)
  • Sorry To Bother You (regia: Boots Riley)
  • American Animals (regia: Bart Layton)
  • Au poste! (regia: Quentin Dupieux)
  • The House That Jack Built (regia: Lars von Trier)
  • The Endless (regia: Justin Benson, Aaron Moorhead)

Top filme horror 

  • Veronica (regia: Paco Plaza)
  • The Witch in the Window (regia: Andy Mitton)
  • Don’t Leave Home (regia: Michael Tully)
  • Terrified / Aterrados (regia: Demien Rugna)
  • Mom and Dad (regia: Brian Taylor)
  • Terrifier (regia: Damien Leone)
  • Await Further Instructions (regia: Johnny Kevorkian)
  • Wildling (regia: Fritz Bohm)
  • Hellraiser: Judgment (regia: Gary J. Tunnicliffe)
  • A Quiet Place (regia: John Krasinski)

Dragoș Marin

Am renunțat acum ceva timp să îmi împart topul între filme distribuite, văzute prin festivaluri, direct prin streaming, etc. Așa că iată ce-am văzut mai bun în 2018.

Mențiuni, în ordine aleatorie: Visages villagesThe Death Of StalinUpgradeLas HerederasShopliftersAsh Is Purest White, Roma, A Quiet Place, The Night Comes For Us, Isle Of Dogs, Spiderman Into The Spiderverse.

10. Mission: Impossible – Fallout (Christopher McQuarrie)

De-acum scheletele scenariilor sunt interșanjabile, mizele sunt aceleași (arme chimice/nucleare-identități dezvăluite), iar Christopher McQuarrie (care se întoarce ca scenarist-regizor) știe mai bine decât oricine că lumea nu vine la filmele astea pentru înavuțire spirituală. Asta nu înseamnă că nu te ung la suflet plăcerea primară de a-l vedea pe Tom Cruise luându-și cu stoicism pumni de la adversari mult mai înalți sau twist-urile și trădările care vin prea repede ca să le procesezi și să le cauți hibe de logică.

Iar ca spectacol, au ajuns la un nivel de precizie remarcabil. Aș putea să pariez că realizatorii știu exact care e cantitatea de transpirație pe care o ai în palme după peste 140 de minute de abandon total în mâinile unor oameni care știu ce fac.

9. Leto (Kirill Serebrennikov)

Mai puțin încruntat și (fățiș) angajat politic decât filmul precedent al regizorului, (M)uchenik/MuceniculLeto e un minunat playlist al rock-ului sovietic de la începutul anilor ’80 (și soundtrack-ul anului), la întâlnirea a doi muzicieni exponențiali ai vremii: Mike Naumenko (solistul Zoopark) și Viktor Tsoi de la Kino, intrat în legendă încă dinainte de moartea sa timpurie. Criticat pentru lipsa de acuratețe dar trecut, evident, printr-un filtru gros, alb-negru, de nostalgie, filmul nu se pretinde a fi o reconstituire realistă a unei perioade și nici nu e prea preocupat de conflicte mari și tari. Mi-a amintit de We Are the Best! al lui Lukas Moodysson. Iar Irina Starshenbaum, mai nou actriță de blockbustererusești, e al meu coup de foudre pe anul acesta.

8. Border (Ali Abbasi)

După o povestire de John Ajvide Lindqvist (Let The Right One In), Border e un melanj irezistibil, profund original, de genuri, care trebuie mai întâi văzut pe nepregătite și abia apoi discutat. Tina (Eva Melander), un vameș cu un supranatural simț al mirosului, își întâlnește sufletul pereche la un control de rutină, iar ce urmează are elemente de fantastic, realism social, thriller detectivist și film de dragoste.  Premiul Un Certain Regardla Cannes 2018 nu îi va aduce o binemeritată nominalizare la Oscar pentru Cel mai bun film străin, dar măcar va intra și la noi în cinematografe în primăvară.

7. Hereditary (Ari Aster)

Un horror neînfricat, sumbru și extrem de eficient, deghizat în dramă indie de familie, cu Toni Collette pe post de MVP, îl pune pe debutantul (!) Ari Aster direct pe lista de regizori de urmărit în filmul de gen. Midsommar, următorul său film, vine în 2019.

6. Leave No Trace (Debra Granik)

Debra Granik revine la 8 ani de la Winter’s Bone cu încă o dramă naturalistă, cu economie de mijloace și impact maxim. Ben Foster face rolul carierei în interpretarea mea favorită masculină de anul acesta.

5. Sorry To Bother You (Boots Riley)

Get Outul lui 2018, filmul de debut al lui Boots Riley e o satiră savuroasă care mușcă voluptuos din inegalitățile sociale și rasiale ale Americii. Un ghiveci în care regizorul aruncă laolaltă oameni-cal, performance artists și zei ai telemarketing-ului. Deloc subtil, dar de zeci de ori mai inventiv decât BlacKkKlansman.

4. First Reformed (Paul Schrader)

Lupul batrân Paul Schrader regizează cel mai bun film al său de la Affliction încoace, la jumătatea distanței dintre Diary Of A Country Priest și Taxi Driver, cu un Ethan Hawke excelent.

3. Zama (Lucrecia Martel)

Nu am fost deloc pregătit pentru La Ciénaga al Lucreciei Martel, când l-am văzut la un festival bucureștean acum mai bine de zece ani. Aparent chinuitor de lent și de lipsit de miză, dar imposibil de uitat. Zama, cel mai recent film al său, arată ca un artefact din secolul XVIII și e la fel de memorabil, cu atmosfera sa intoxicantă, caracterizările insolite și o remarcabilă adâncime a cadrului.

2. Lazzaro Felice (Alice Rohrwacher)

Nu m-am dat în vânt după Le Meraviglie, filmul precedent al lui Alice Rohrwacher, dar mi-a părut încântătoare această fabulă care începe în cheie clasic neorealistă italiană ca să vireze apoi spre un realism magic atașant. Adriano Tardiolo, în rolul protagonistului e, pur și simplu, de luat acasă.

1.Mandy (Panos Cosmatos)

Ce naște din George P. Cosmatos (Cobra, First Blood Part II), metal mănâncă – iar Mandy e clasicul cult instant al anului. Mare păcat ca acest OZN senzorial și drog legal, cu Nicolas Cage în noapte de grație și ultimul soundtrack al regretatului Jóhann Jóhannsson, nu a ajuns la noi în cinematografe. Cu vădite rădăcini giallo și grindhouse și cu un prim act cu ritm foarte molcom, nu-i pentru toată lumea. Esențial de văzut la pachet cu Beyond The Black Rainbow, filmul precedent al lui Panos.

Andrei Bangu

2018 a fost anul în care am ajuns la Berlin, de unde am plecat cu amintiri frumoase – am cunoscut-o pe Iulia Blaga, am dialogat cu câțiva jurnalişti faini, am văzut vreo 4 filme memorabile şi m-am delectat cu facilităţile oferite de acest festival neobişuit de friendly cu jurnaliştii. Per ansamblu, anul trecut am pistonat puternic pe festivalurile din Bucureşti şi platformele online, ajungând, conform listei mele de OCD cinefil, la aproape 200 de filme vizionate (slab în comparaţie cu numărul lui Sebastian Ceolca). Şi am văzut monstrul preferat al adolescenței mele înviat de nişte profesionişti – nu ştiu ultima oară când am mai simţit un asemenea magnetism nostalgic către sala de cinema.

Aşadar, un an destul de intens pentru mine, din care, dacă ar fi să aleg un preferat (apropo, mă voi limita deocamdată la cele lansate oficial în 2018), s-ar da o bătălie asiatică (art-house kung fu) între Burning  şi Shoplifters. Pe primul l-aş numi o fabrică de mistere nerezolvate, o fuziune îndemânatică (dacă nu chiar prestidigitaţie) de realism social şi realism magic, cu cea mai senzuală imagine a ultimilor ani. Al doilea e (doar?) un caz de realism social însă, ca impact, l-am găsit cel mai percutant film asiatic de la dispariţia lui Ozu, care pentru filmografia lui Koreeda rămâne un Vrăjitor din Oz(u).

Trecând mai departe, ar fi cel mai articulat film pe care l-am văzut vreodată despre artistul redus la statut de funcţionar de către dictatură, Dovlatov, pe care unii critici americani l-au etichetat ca fiind cenuşiu şi deprimant (în condiţiile în care despre filmele lui Zviaghiţev sau Lozniţa nu se vorbeşte niciodată în asemenea termeni peiorativi, bagă de seamă!). Şi, că tot am poposit la Berlin, mai menţionez un heist movie  expert şi versatil (ignorat, din păcate, de distribuitorii români), Museum, şi o excelentă  comedie neagră despre emancipare feminină, Las herederas.

Roma al lui Alfonso Cuaron mi s-a părut la fel de bun pe cât sugerează vâlva din juru-i, cu excepţia momentului protestelor studenţeşti (în care am văzut un număr de oportunism şi atât). Fraţii Coen au revenit cu cel mai încântător vizual film al lor de la True Grit încoace, The Ballad of Buster Scruggs (distribuit de Netflix – un an bun pentru platforma americană digitală), care extinde tratatul lor de mitologie asupra Vestului Sălbatic, îmbogăţindu-l cu una din cele mai cinice povestioare despre capitalismul în faşa, dacă pot spune aşa (vezi segmentul artiştilor ambulanţi). Tot o platformă online (MUBI, de data aceasta), ne-a oferit o sublimă fantezie despre transmutabilitatea sexului, Les garçons sauvages al lui Bertrand Mandico.

Pe lângă asiaticele mele favorite, la Cannes s-a mai putut vedea 3 Faces, care îl confirmă din nou pe Jafar Panahi ca maestrul cinemaului farsă – o superbă frescă rurală a feminităţii demne în faţa opresiunii sociale. În cadrul cinema-ului queer, pe Girl l-am găsit cel mai serios şi (în actul final) radical film despre transgenderism. Şi nu aş trece nici în ruptul capului peste Dogman, commedia all’italiana reinventată cu brio de către Matteo Garrone, unul din cele mai delicate (şi amuzante, uneori într-un sens sângeros) filme despre prostia umană bine intenţionată.

Dedic o menţiune specială documentarului lui Corneliu Porumboiu, Fotbal infinit, probabil cel mai sensibil film al său (într-o filmografie aproape cinic de cerebrală), un tablou al viselor ajunse în ruină şi al perseverenţei chiar şi în atare condiţii, pe care sincer l-am găsit mai degrabă emoţionant decât jucăuş-inovator.

În final, ca să recuperez nişte filme lansate oficial în 2017 şi distribuite larg în 2018, dar pe care le-am găsit excelente: surprinzătorul Pororoca al lui Constantin Popescu; cel mai sobru şi ascuţit film românesc despre sărăcie, Soldaţii. Poveste din Ferentari al Ivanei Mladenovic; Phantom Thread al lui P.T. Anderson, un mariaj pervers între Bergman şi Hitchcock.

Alte titluri precum Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari al lui Jude sau The Wild Pear Treeal lui Ceylan le-am omis nu pentru că nu le-am văzut, ci pentru că, din păcate, nu le-am găsit suficient de interesante.

Victor Morozov

Acest top a apărut, într-o versiune ușor modificată și pe blogul meu. Am schimbat însă regula jocului: de data aceasta, a fost vorba să includ doar filme distribuite în 2018, în Franța și/sau România.

10. En liberté ! de Pierre Salvadori

O comedie care se fofilează agil printre registre, pornind de la o teză scoasă parcă din Calderón de la Barca (cum să continui să trăiești când afli că toată viața ta de până atunci s-a sprijinit pe o minciună?), care se gustă cel mai bine într-o sală plină, traversată de hohote de râs.

9. Leto de Kirill Serebrennikov

Sunt multe lucruri de efect în filmul acesta – de la secvențele de musical, singurele care fac cu ochiul la privațiunile anilor ’80 în URSS, la țesătura sonoră în sine – dar parcă niciunul ca relația încordat-amicală, animată de un sentiment amestecat de rivalitate și tovărășie, dintre cîntăreții Viktor Tsoi și Mike Naumenco.

8. Diamantino de Daniel Schmidt & Gabriel Abrantes

Diamantino e tratarea în cheie camp a unor nebuloase care se prefigurează la orizont: naționalism, abandonarea luptei pentru integrarea imigranților, conspirații cît cuprinde – tot pachetul frumos ambalat într-o narațiune satirică cu băieți spirituali à la Ronaldo.

7. The House that Jack Built de Lars Von Trier

Fac parte dintre cei cărora le-a plăcut ultimul opus vontrierian – și-apoi cum să nu apreciezi măiestria cu care teribilistul leagă artă și crimă într-un film imprevizibil, și totuși atent construit până la ultima bobină, ca să zic așa?

6. Shoplifters de Hirokazu Kore-eda

Shoplifters, deși e inconfundabil un film de Kore-eda, prelucrând aceleași date ca și predecesoarele, e totuși unul dintre cele mai ascuțite ale sale (îmi mai plac și Maborosi, debutul său neconvențional, Still Walking și Our Little Sister): un film intimist în care candoarea face baraj ochilor acuzatori ai societății.

5. High Life de Claire Denis

E formidabilă, în privința lui Claire Denis, constanța cu care urmărește ideea corporalității devenite de necontrolat, și asta indiferent de genul cinematografic în care se înscriu filmele sale. High Life e un SF cu tușe tarkovskiene (de văzut în acest sens sera de pe nava spațială, singura oază de vegetație din zonă) – dar conține scene de o violență a pulsiunilor pe care Tarkovski nu le-ar fi inclus niciodată în filmele sale.

4. Zama de Lucrecia Martel

Zama e un film aparte – alunecos și aluziv, opera unei portretiste de mare talent care își descoperă din când în când apetența pentru peisaj. Traseu chinuit al unui demnitar în derivă, filmul se consumă în priviri pline de regret și în enigme fără fund, căci atenția Lucreciei Martel merge deopotrivă înspre mituri de când lumea și înspre texturi rafinate ale suprafețelor apropiate nouă.

3. 3 Visages de Jafar Panahi

Panahi face, am impresia, deliciul criticilor – iar 3 Faces reprezintă o inspirată incursiune în lumea satului iranian, plin de poveștile sale aiuritoare, la fel cum se poate citi și în cheia unei meditații senine asupra constructului filmic și al glisajelor fine dinspre documentar spre ficțiune și viceversa.

2. Burning de Lee Chang-dong

Burning e un thriller ca la carte, presărat cu secvențe contemplative absolut vibrante, în care misterul unei dispariții se împletește cu conflicte de clasă și urmăriri pe străduțele din Seul. N-aș ști să cer mai mult de la un film care mi-a dat iar și iar sentimentul plenitudinii în fața cadrelor sale cu-adevărat miraculoase.

1. L’Héroïque Lande, la frontière brûle de Nicolas Klotz & Elisabeth Perceval

N-am auzit mai nimic prin România de acest cuplu de cineaști francezi – dacă știe cineva că s-a scris despre ei, aș fi bucuros să-mi arate. Cert e că filmele lor abordează chestiuni de maximă importanță, dar pe care de-obicei le băgăm sub preș: oamenii fără adăpost, mediul concurențial al corporațiilor, violența organelor de ordine. L’Héroïque Lande e despre jungla imigranților de la Calais – un documentar de aproape patru ore care examinează, cu o inventivitate empatică ce suplinește lipsa mijloacelor tehnice, felul în care oameni de pretutindeni se dotează de unii singuri cu urbanitate și își construiesc schița unui oraș din prefabricate de la zero – pentru ca totul să fie distrus fără vreo alternativă. Nu știu dacă filmul se va vedea și la noi, dar – în vortexul imaginilor care nu mai spun nimic – vizionarea sa îmi pare o experiență dătătoare de sens.

Mai spun și faptul că singurul cineast român care se apropie de un astfel de proiect (politic, să-i spunem, sau mai bine compensatoriu) este Radu Jude – iar ultimul său film e la rândul lui demn de pozițiile fruntașe ale topului.

Cătălin Mesaru

Din câte îmi dau seama, 2018 n-a fost chiar un an extraordinar pentru cinema, cel puțin în umila-mi părere și viziune (adevărul este și că am ratat filmele lui Hirokazu Koreeda și Kim Ki-duk) – n-am avut Mad Max, n-am avut nici Arrival. Cu toate astea, anul ăsta s-au întâmplat două lucruri splendide pentru cinefilii arondați la filmele de gen: Mandy și Halloween (pe lângă demențe precum Hereditarysau filme care au putut fi văzute doar prin festivaluri – Framed, horror spaniol cu like & share, Trauma – torture porn delicios cu veleități politice din Chile sau Memento Mori– David Lynch filtrat prin sensibilități belgiene). Pentru ceilalți, pentru cei pe filonul de art-house, există Burning și You Were Never Really Here.

Acestea fiind zise, iată la ce am vibrat în diferite feluri în 2018, în ordine complet aleatorie:

Mandy – r. Panos Cosmatos

Filmul anului, practic. Delir sublim cu Nicholas Cage, revenge movie infuzat de LSD. Experiență ultra- și supra- senzorială. E un film care ți se întâmplă și pe care-l experimentezi, nu un film pe care doar îl vezi. Puncte bonus pentru King Crimson pe genericul de început.

Eighth Grade – r. Bo Burnham

În mod cert nu e o capodoperă, dar este un produs eminamente al lui Bo Burnham, lucru care se simte în fiecare moment. Și, în fond și la urma urmei, asta era ce-mi doream întocmai. E un film despre cât de nasol este să fii în ziua de azi copil și pare destul de cablat la zeitgeist (nu știu, nu sunt o fetiță de clasa a 8-a, dar îmi imaginez că e destul de groaznic să-ți trăiești vârsta asta în ziua de azi). Puncte bonus pentru Elsie Fisher, actrița din rolul principal, căci e excelentă.

Sorry To Bother You – r. Boots Riley

Film cu agendă (cu A mare?) anti-corporație, anti-capitalism, anti-consumerism și multe alte anti-uri. E aproape la fel de subtil ca un pumn în ceafă, dar este foarte distractiv și inventiv în modul în care-și spune povestea, chiar dacă uneori mai derapează în „coolness” gratuit. Puncte bonus pentru Tessa Thompson. Întotdeauna.

Upgrade – r. Leigh Whannell

Celălalt Tom Hardy (adică Logan Marshall – Green) pare că s-a distrat de minune în acest film de acțiune cyberpunk care vorbește despre temerile unora dintre noi – ce-ar fi dacă tehnologia s-ar infiltra într-atât de mult în viața noastră încât ne-ar prelua funcțiile motorii. Și nu numai, căci iarăși avem mesaj anti-corporație (pare a fi o temă recurentă și cam la îndemână pentru mulți dintre cineaștii de azi). Departe de a fi un film mare sau cu cine știe ce ambiții, Upgrade e o bucurie de film care-ți întrece așteptările. Puncte bonus te face să te gândești la filmele de acțiune din anii 80.

Hereditary – r. Ari Aster

Masterclass de actorie direct de la Toni Collette și melanj de dramă familială și teroare. Are câteva momente absolut surprinzătoare și teribil de frumoase (deși în esență groaznice) și e genul ăla de film care la a doua vizionare ți se dezvăluie un pic mai mult și e genul de film care mustește de atmosferă apăsătoare. Puncte bonus pentru imagine și pentru miniaturile personajului lui Toni Collette.

Halloween – r. David Gordon Green

N-aveam cum să am dubii despre acest nou sequel la totemicul părinte al slasher­-elor moderne. Fiind, totuși, produs de Carpenter și de Jamie Lee Curtis (printre mulți alții, desigur) și cu muzică de la însuși Carpenter, am sperat că vom primi un film cel puțin respectabil. Ce am primit, însă, a fost unul dintre cele mai bune sequel-uri din franciza Halloween. Acolo sus în top, devansându-le chiar și pe Halloween 4: The Return of Michael Myers. Desigur, fiind vorba de Halloween, iar s-a dat cu linia temporală de toți pereții și acum am ajuns în al treilea (sau al patrulea dacă luăm în considerare atrocitățile lui Rob Zombie) timeline – noul Halloween fiind continuare directă la filmul original, ignorând complet universul în care s-au întâmplat Halloween II, Halloween 4, Halloween 5, Halloween 6și ignorând și universul în care s-au întâmplat Halloween II, Halloween H20 și Halloween: Resurrection. În orice caz – e o scrisoare de dragoste la adresa întregii francize, cu mai mari sau mai mici rapeluri la diferitele filme antemergătoare (avem chiar și un mic tribut la Halloween III: Season of The Witch) și funcționează de minune pe toate planurile. Să sperăm că sequel-ul nu va strica tot. Puncte bonus pentru Jamie Lee Curtis și Judy Greer și, mai ales, pentru masca lui Michael Myers.aHall

Apostle – r. Gareth Evans

Mă întreb dacă pitch-ul lui Evans pentru acest film a fost ceva în genul: „Salut, sunt Gareth Edwards și nu vreau să fac The Raid 3, ci vreau să fac un amestec de Wicker Man și Witchfinder General.” Aș fi foarte dezamăgit altfel. În orice caz, cu toată dragostea pe care o port celor două Raid-uri, Apostlee o binevenită schimbare de macaz pentru Evans și e una dintre surprizele plăcute ale acestui an cu niște momente de pură splendoare vizuală. Puncte bonus pentru Dan Stevens.

You Were Never Really Here – r. Lynne Ramsay

După We Need To Talk About Kevin, Lynne Ramsay servește spectatorului această poveste cu pacing glacial și molcom despre cât de bine joacă Joaquin Phoenix, trafic de fete și tulburări interioare. În esență ceva ce pare să fie un thriller ajunge să fie, de fapt, un film despre fuga de sine, introspecție și conflicte emoționale interne. Sigur, e destul de pretențios, dar jocul actorilor și infuzia de tragism îți intră pe sub piele. Puncte bonus pentru Ekaterina Samsonov, excelentă în rolul Ninei.

Mom and Dad – r. Brian Taylor

Ce surpriză, al doilea film cu Nicholas Cage de anul acesta (omul a avut, totuși vreo 5-6 filme în care a jucat) care intră în top. Și al doilea film în care Cage își dezlănțuie nebunia viscerală asupra întregului ansamblu cinematografic. De la regizorul celor două Crank-uri, Mom and Dad e un asalt asupra bunului simț (cel puțin în ceea ce privește relațiile familiale dintre părinți și copii), dar e al naibii de fun și de intens. Puncte bonus pentru Selma Blair și pentru dialogurile spumoase.

Burning – r. Lee Chang-dong

Bazat pe o povestire scrisă de Haruki Murakami, Burning e o dramă (cu tușe de mystery movie) care te bombardează perpetuu cu sentimente tristețe și disperare, sufocare și angoasă. Yoo Ah-in e perfect dărâmător în rolul unui scriitoraș care suferă de blocaj inspirațional și care ajunge să facă parte dintr-un fel de triunghi semi-amoros destul de atipic. Intens, trist, tensionat și năruitor. Celălalt film al anului, practic.

Alin Ludu Dumbravă

Top filme 2018 redux

Top 3 (aleator) internațional

  • Bad Times At The El Royale -thrillerul sofisticat al lui Drew Goddard.
  • Cold War  / Zimna Wojna/ Războiul rece de Pawel Pawlikovski (Ida) premiul de regie la Cannes și propunerea Poloniei la Oscar.
  • Și țăcănela maximă, dance me to death– un rave/ balet vituoz al morții: Climax de Gaspar Noé.
  • O mențiune arthouse pentru Lazzaro Felice de Alice Rohrwacher, pe care l-am văzut la Cannes la fel ca și pe alte patru filme din top, Climax, Mandy, Cold War și The House That Jack Built.

Action/blockbuster

  • Mission: Impossible – Fallout -Christopher Mc Quarrie

Muzicalul anului

  • Bohemian Rhapsody – de Bryan Singer/Dexter Fletcher, cu un excelent Rami Malek care sper să se ducă pînă la Oscaruri, deocamdată premiat cu Globul de Aur și nominalizat la Independent Spirit Awards.

Horror-ul anului

  • Pentru mine e Mandy de Panos Cosmatos cu un Nicolas Cage fulminant, dar la noi în cinema e Hereditary/ Moştenire diabolică, de Ari Aster. Pe Netflix , Bird Box de Susanne Bier. Mențiune pentru Rabbia furiosa de Sergio Stivaletti (alt goodie de la Dracula VI) și Hold The Dark de Jeremy Saulnier, tot pe Netflix.

Top 6 filme românești ale anului 2018

  • Charleston, de Andrei Crețulescu
  • Morometii 2, de Stere Gulea
  • Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, de Radu Jude
  • Soldații. Poveste din Ferentari, de Ivana Mladenovic
  • Dragoste 1. Câine, de Florin Șerban
  • Moon Hotel Kabul, de Anca Damian

Comedie

  • Vidar the Vampire/ Vampyr Vidar de Thomas Aske Berg (adus de noi și premiat la Dracula)

Animație

  • The Isle of Dogs de Wes Anderson

Event movie of the year

  • The Other Side of the Wind de Orson Welles et co., după 40 de ani, și documentarul de însoțire, They’ll Love Me When I’m Dead, pe care îl declar documentarul anului!

The Shape Of Water de Guillermo del Toro – ar fi în mod normal fruntaș în top, dar e un film de anul trecut. Și I, Tonya de Craig Gillespie, deși e și el de anul trecut. Nu am văzut încă filme importante ieșite acum, precum Green Book, Vice, The Favourite, Suspiria. Ar mai fi la mine The House That Jack Built, satira horror a lui Lars Von Trier, dar vine în săli din 18 ianuarie 2019. Ar fi intrat în top filme de cinema neapărat fascinantul western în vignete al fraților Coen, The Ballad of Buster Scruggs, prezentat la Veneția, intrat pe Netflix în noiembrie. Și The Sisters Brothers, ciudatul western al lui Jacques Audiard, văzut însă on a big TV.

Citiți și aici: https://aldmovieland.blogspot.com/2019/01/top-filme-2018.html

Flavia Dima

Fiindcă filmele românești mi le-am ales deja pentru Sub25.ro, alcătuiesc un top (în care încerc să nu mă lungesc prea tare) cu filmele internaționale preferate ale anului 2018, pe care le voi împărți în două categorii a câte zece: cele care au fost prezentate în sălile din România (fie doar și în festivaluri) și cele care încă nu au fost distribuite, dar pe care sper să avem ocazia de a le vedea cât de curând. Desigur, recunosc că am câteva lipsuri mari de tot, pe care le trec aici de dragul transparenței – printre care Zama de Lucrecia Martel, The Favourite al lui Yorgos Lanthimos, High Life al lui Claire Denis, An Elephant Sitting Still al lui Hu Bo altăuri de multe altele, majoritatea filme neficționale.

Cele mai bune filme străine nedistribuite – 2018

  1. La Flor (r. Mariano Llinas, Argentina)
  2. Ni de lian (r. Tsai Min-liang, Taiwan)
  3. Blue (r. Apichatpong Weerasethakul, Tailanda)
  4. The Other Side of the Wind (r. Orson Welles, SUA)
  5. Closing Time (r. Nicole Vogele, Austria)
  6. The Grand Bizarre (r. Jodie Mack, Canada)
  7. Notes on an Appearance (r. Ricky D’ambrose, SUA) / Classical Period (r. Ted Fendt, SUA)
  8. Hotel by the River (r. Hong Sang-soo, Coreea de Sud)
  9. Tarde para morir joven (r. Dominga Sotomayor, Chile)
  10. Die Tomorrow (r. Nawapol Thamongrattanarit, Tailanda)

Cele mai bune filme străine distribuite sau difuzate în sălile din România – 2018

  1. Le Livre d’image (r. Jean-Luc Godard, Franța)
  2. The House that Jack Built (r. Lars Von Trier, Olanda)
    [n.r.: urmează să fie distribuit în ianuarie 2019]
  3. 3 Faces (r. Jafar Panahi, Iran)
  4. The Green Fog (r. Guy Maddin, Canada)
  5. The Florida Project (r. Sean Baker, SUA)
  6. Visages, Villages (r. Agnes Varda & JR, Franța)
  7. Isle of Dogs (r. Wes Anderson, SUA)
  8. Cold War (r. Pawel Pawlikovski, Polonia)
  9. In Praise of Nothing (r. Boris Mitic, Croația)
  10. Ash is Purest White (r. Jia Zhang-ke, China)

Andreea Chiper

Mi-am luat inima-n dinți și am contemplat puțin tabloul lui 2018, așa cu lipsuri și frustrări cum s-a dovedit între timp. Mai jos n-am putut să las tot ce s-a decantat din el, dar oricum e un survol aproape rotund, care-mi lasă câteva portițe de scăpare prin care mă pot strecura oricând.

  1. Barbara (r. Mathieu Amalric)
  2. 3 Faces/Se rokh (r. Jafar Panahi)
  3. Dead souls/Si ling hun (r. Wang Bing)
  4. One or Two Questions/Unas preguntas (r. Kristina Konrad)
  5. In the realm of perfection/ L’empire de la perfection (r. Julien Faraut)
  6. The Green Fog (r. Guy Maddin)
  7. Isle of Dogs (r. Wes Anderson)
  8. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude)
  9. Ash Is Purest White/Jiang hu er nv (r. Jia Zhangke)
  10. La chanson politique de Colette Magny (r. Yves-Marie Mahé)

Călin Boto

Am decis să urmez și eu principiul distribuției în țară, însă luând în considerare și platformele VOD. Astfel, o parte din filmele de mai jos au putut fi văzute pe MUBI, Le CiNéMa Club și Netflix. În rest, rămâne de constatat doar că distribuția festivalieră a fost net superioară celei din cinematografe și că, în retrospectivă, One World Romania a devenit festivalul cu cel mai mare potențial și cel mai bine curatoriat program.

  1. No Intenso Agora (r. João Moreira Salles)
  2. John McEnroe: In the Realm of Perfection (r. Julien Faraut)
  3. „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (r. Radu Jude)
  4. L’œil était dans la tombe et regardait Daney (r. Chloé Galibert-Laîné)
  5. The Other Side Of Everything / Druga strana svega (r. Mila Turajlić)
  6. Visages villages (r. JR, Agnès Varda)
  7. The Florida Project (r. Sean Baker)
  8. The Other Side of the Wind (r. Orson Welles)
  9. Occupied Cinema / Okupirani bioskop (r. Senka Domanovic)
  10. Les garçons sauvages (r. Bertrand Mandico)

Georgiana Mușat

Cu toate că n-am reușit să văd tot ce mi-am propus anul ăsta, am încropit un top (deși am tot încercat să mă eschivez de la datoria asta de critic de film) cu lucrurile pe care le-am văzut cu cea mare plăcere – filme pe care le-aș recomanda oricând. Într-o ordine aleatorie:

Zama (r. Lucrecia Martel)
Burning (r. Chang-Dong Lee)
Roma (r. Alfonso Cuaron)
Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude)
Caniba (r. Verena Paravel, Lucien Castaing-Taylor)
The Florida Project (r. Sean Baker)
Our Time (r. Carlos Reygadas)
Good Manners (r. Juliana Rojas, Marco Dutra)
Phantom Thread (r. Paul Thomas Anderson)
Dovlatov (r. Aleksey German Jr. )

Doinel Tronaru

Din 51 de filme văzute care pot fi socotite cert ca fiind „de artă“, românești, europene și americane (dintre cele care au rulat în 2018 în săli), am sintetizat un clasament de 10 titluri, care pot fi socotite „filmele anului“. Se vede din nou vitalitatea cinemaului est-european (ex-sovietic), hrănit din tensiunea pre-războinică de aici, apoi constanța cinemaului francez, dar își fac loc și două titluri de peste Ocean, și încă mainstream.

1. O creatură delicată / Sfioasa / Krotkaya / A Gentle Creature / Une femme douce (Franța-Germania-Rusia-Lituania-Olanda-Ucraina-Letonia, 2017), regia Serghei Loznița. Distribuitor: Voodoo Films. Data premierei: 14 septembrie

2. Fără iubire / Nelyubov / Loveless (Rusia-Franţa-Germania-Belgia-SUA, 2017), regia Andrei Zviaghințev. Distribuitor: Independența Film. Data premierei: 16 martie

3. Custodie / Jusqu’à la garde (Franța, 2017), regia Xavier Legrand. Distribuitor: Independența Film. Data premierei: 18 mai

4. Patterson (SUA-Franța-Germania, 2016), regia Jim Jarmusch. Distribuitor: Voodoo Films. Data premierei: 16 februarie

5. Uciderea cerbului sacru / The Killing of a Sacred Deer (Marea Britanie-Irlanda-SUA, 2017), regia Yorgos Lanthimos. Distribuitor: Independența Film. Data premierei: 26 ianuarie

6. O afacere de familie / Shoplifters / Manbiki kazoku(Japonia, 2018), regia Hirokazu Koreeda. Distribuitor: Independența Film. Data premierei: 26 octombrie

7. Firul fantomă / Phantom Thread (SUA, 2017), regia Paul Thomas Anderson. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei: 16 februarie

8. Climax (Franța-Belgia-SUA, 2018), regia Gaspar Noé. Distribuitor: Independența Film. Data premierei: 16 noiembrie

9. Maria by Callas (Franța, 2017), regia Tom Volf. Distribuitor: Transilvania Film. Data premierei: 20 iulie

10. Jafuri, maşini şi fidelitate fără limite / Le Fidèle / Racer and the Jailbird (Belgia-Franța-Olanda, 2017), regia Michaël R. Roskam. Distribuitor: Independența Film. Data premierei: 31 august

Ca și în alți ani, adaug și topul blockbuster-elor americane de Hollywood, multe dintre ele realizate de autori importanți, pe principiul biblic de „să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului“ (selecția s-a făcut din 25 de titluri, dar cele văzute sunt mult mai multe):

1. Jurassic World: Un regat în ruină / Jurassic World: Fallen Kingdom (SUA-Spania, 2018), regia J.A. Bayona. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei: 8 iunie

2. Fără zgomot! / A Quiet Place (SUA, 2018), regia John Krasinski. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei: 13 aprilie

3. Forma apei / The Shape of Water (SUA, 2017), regia Guillermo del Toro. Distribuitor: Odeon Cineplex. Data premierei: 23 februarie

4. Mașinării infernale / Mortal Engines (Noua Zeelandă-SUA, 2018), regia Christian Rivers. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei: 7 decembrie

5. Ready Player One: Să înceapă jocul (SUA, 2018), regia Steven Spielberg. Distribuitor: Vertical Entertainment. Data premierei: 30 martie

6. Downsizing. Mini-oamenii (SUA-Norvegia, 2017), regia Alexander Payne. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei: 12 ianuarie

7. Sicario 2: Soldado / Sicario: Day of the Soldado (SUA, 2018), regia Stefano Sollima. Distribuitor: Vertical Entertainment. Data premierei: 29 iunie

8. Incredibilii 2 / Incredibles 2 (SUA, 2018), regia Brad Bird. Distribuitor: Forum Film România. Data premierei: 27 iulie

9. Primul om pe Lună / First Man (SUA-Japonia, 2018), regia Damien Chazelle. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei: 12 octombrie

10. Maria Magdalena / Mary Magdalene (Marea Britanie-SUA-Australia, 2018), regia Garth Davis. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei: 30 martie

Articolul complet, publicat în Adevărul, poate fi găsit aici.

Andreea Drogeanu

  1.   Burning
  2.   First Reformed
  3.   Sorry to Bother You
  4.   We The Animals
  5.   Minding The Gap
  6.   Shoplifters
  7.   Madeline’s Madeline
  8.   Chained for Life
  9.   Crime+Punishment
  10.  The Rider
  11. Black Panther
  12. Roma
  13. Eighth Grade
  14. Leave No Trace
  15. Won’t You Be My Neighbor
  16. You Were Never Really Here
  17. Touch Me Not
  18. Bisbee’17
  19. The Task   
  20. Support the Girls

Citiți și topurile de pe Marele Ecran și Sub25.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here