“Culese din Balkani” – “Timebox” și “Nunta anului”

0
1513

Spațiul balcanic – acest teritoriu proteiform și greu încercat de-a lungul timpului, prins la mijloc între interese occidentale și pasiuni orientale – a devenit o prezență constantă în festivalurile de film românești. Probabil că procesul de revalorizare al Balcanilor prin film a început la Sarajevo, cu un festival care și-a asigurat, în timp, o vizibilitate generoasă și un public îndestulător, atras fără îndoială de programul variat, dar și de ideea unui oraș abia ieșit din războiul atroce; cert e că, mizînd la rîndul lor pe exotismul propus de un topos apropiat nouă, multă vreme inaccesibil, dar îndelung fantasmat, festivaluri de film precum Divan (în port Cetate) sau Culese din Balkani (în București, la Muzeul Țăranului Român) aparțin aceluiași curent de redescoperire a șarmului balcanic rămas încă intact.

În acest creuzet al privirilor balcanice pe care îl reprezintă Culese din Balkani, unghiurile discuției nu au fost puține în 2018: o direcție încă fecundă în Balcanii afectați de război o constituie revizitarea istoriei, bunăoară în filmul Chris Elvețianul al nemțoaicei Anja Kofmel – emoționantă și surprinzătoare anchetă personală pe urmele fratelui său, reporter încă novice care pleacă de bună voie în Croația, la începutul anilor 90, pentru a transmite despre război, și își găsește sfîrșitul acolo la puțin timp după aceea. Dar nu numai spectrul trecutului bîntuie Balcanii, ci și cel al prezentului, vizibil în filme care atacă chestiunea imigrației, asociată unei condiții a lucrătorului din ce în ce mai fragilizată – ca în scurtmetrajul Made in Turkey: Egg.

*

Am cules, dintr-o selecție românească la fel de variată propusă de festival, două documetare care abordează lucid aceste tematici principale – a socotelilor încă neîncheiate cu trecutul și a prezentului ce stă sub semnul precarității muncii –, care ajung nu o dată să se întrepătrundă. Primul dintre ele, Timebox, debutul în lungmetraj al Norei Agapi, este un film de o delicatețe aparte. Îmi dau seama că în documentarul românesc a venit vremea portretului, iar Timebox este unul dintre cele mai bune văzute recent. Filmul e povestea lui Ion Agapi, cunoscut fotograf și documentarist ieșean al epocii ceaușiste, forțat acum de autorități să se mute în altă parte din apartamentul pe care îl ocupă într-o clădire istorică. Am înțeles că Nora Agapi pornise inițial cu ideea de a realiza un portret tihnit și nostalgic al tatălui-fotograf, dar mutarea neprevăzută a schimbat cursul proiectului. Totuși, nostalgie există din plin în filmul final, care nu se mulțumește doar să arate lupta acestui om în vîrstă cu niște autorități cel puțin obtuze, ci întrețese și footage din arhiva personală a tatălui, care – fie doar și prin cîteva filme din epocă – se dovedește o colecție formidabilă. Colecție care, prin omniprezența ei în fața camerei (rafturi ticsite cu cutii) și în discuțiile personajelor (tată și fiică discută despre „tezaurizare compulsivă”), reprezintă celălalt protagonist al acestei povestioare: un tezaur atent inventariat, dar care amenință, în cel mai bun caz, să cotropească expresionist casa, iar în cel mai rău să se deterioreze iremediabil.

Inițial am fost circumspect cu privire la încercările Norei Agapi, care mi se părea că a vrut prea mult de la un film ce nu ține nici 70 de minute: pe de o parte, portret al unui personaj vertical și intransigent care își prețuiește trecutul (un fel de avatar autohton al protagonistei din Aquarius, minunată ficțiune braziliană din 2016, ce atacă tema similară a unei evacuări forțate dintr-un cartier istoric); pe de altă parte, film-jurnal care privește cu tandrețe înspre trecutul intim, în genul documentarelor lui Jonas Mekas.

Dar apoi am realizat că ambiția filmului nu e nicidecum un defect, căci permite suprapunerea acestor două fire narative într-un discurs – sau mai bine spus o schiță de discurs, care ar fi meritat aprofundată chiar mai mult – despre importanța memoriei. Ca în documentarul Milei Turajlic (pe care am văzut-o menționată la mulțumiri) The Other Side of Everything, istoria locativă, acum amenințată, e cheia de boltă a unei duble-rememorări: familială și națională. Cu siguranță, în epoca democratizării fotografiei, o poză sau un filmuleț nu mai înseamnă mare lucru; dar în trecutul românesc, statutul fotografiei, îndeletnicire rară, era altul – unul de document, de mărturie asupra unui timp. Remarcabil este că filmele făcute de Agapi în comunism nu investesc doar partea oficială, deja bine documentată, a deplasărilor și celebrărilor ceaușiste – ci și pe aceea, adesea rămasă în umbră, a sferei private, a vieții de familie, a micilor evenimente cotidiente (un joc în curte, o reuniune a celor apropiați). Fără să vedem acele cadre din trecut ar fi imposibil să estimăm valoarea colecției lui Ion Agapi – care e, de fapt, inestimabilă. Însă odată ce am văzut bogăția ascunsă în cutii, omul nu ne mai pare doar încăpățînat, ci și lucid: el singur știe, chiar fără să clameze sus și tare, tot cese ascunde pe rafturile sale și de ce e necesar ca totul să fie păstrat.

Timebox nu e despre degradarea casei – ci despre felul cum Agapi refuză să accepte degradarea corpului. Așadar, e înainte de toate un portret – o privire blîndă, uneori ironică, mereu îngăduitoare, asupra tatălui, acest personaj charismatic și în plină vervă, cu barba lui de Moș Crăciun indiferent de sezon. Filmul e traversat continuu de acest flux de tandrețe reciprocă între tată și fiică, și poate că acest lucru se vede cel mai bine în scena în care Nora îl lasă pe tatăl tău să panorameze lent cu camera prin încăpere, dezvăluind rafturile burdușite și fiind la rîndul său filmat. Regizoarea rezumă, într-un singur gest de cinema – acela al filmării reciproce (care amintește de This Is Not A Film, al lui Jafar Panahi) –, o relație de iubire îndelungată.

Nu e întîmplător dacă orice mic gest – privirea atentă a unei fotografii, sau ritualul de Crăciun, în care Agapi face realmente pe Moșul – racordează cu un gest similar de acum treizeci de ani, imortalizat de fotograf. Lucrurile nu se schimbă așa ușor, în ciuda amenințărilor din exterior. Iar aptul că am inventariat atîtea referințe cinematografice, vechi și noi, nu e nici el întîmplător – căci Timebox, fără să fie o pastișă, e un film al timpului său, dar e mai ales un film de cinema. Adică un film al tuturor timpurilor.

Prin faptul că speculează o temă de mare actualitate – dorul de casă al celor care pleacă să lucreze în afară –, Nunta anului, în regia lui Joszef Bán, se situează la rîndul său pe axa prezent-trecut. Ideea sa de bază e simplă (atît de simplă încît pare evidentă): tinerii care muncesc în străinătate, odată îndepărtați de ținutul natal – Țara Oașului –, ajung să aprecieze din nou tradițiile locale și să le redescopere. Astfel că o localitate care în tot decursul anului e pustiită, compusă doar din bătrîni, se poate anima subit în august (lună de vacanță): nunți, petreceri, voie bună, tineri care uită de grijile din străinătate și se reconectează cu ce-au lăsat în urmă, valorizînd totodată și cutumele din partea locului.

Filmul funcționează tocmai pentru că se sprijină pe o seamă de contradicții: tradițiile locale revizitate vs plecatul în afară, împodobirea miresei cu șiraguri de mărgele lucrate manual vs petrecerea de la restaurant pe muzica lăutărească uzuală. Chiar în cadrul unei singure scene contradicțiile sînt la lucru – de pildă, tinerele îmbrăcate cu toată pompa tradițională în timp ce fac selfie-uri cu smartphone-ul, sau mirii costumați în port popular dînd ocol localității într-un BMW decapotabil cu numere străine.

Sigur, toate aceste întrepătrunderi dintre cutumă și noutate pot părea inedite, dacă nu chiar inocente. Ele ascund, însă, realități mult mai crude: dezrădăcinarea, în căutarea unui rost mai bun, pentru cei care pleacă; depopularea și îmbătrînirea mohorîtă, în regret, pentru cei care rămîn. Filmul este presărat cu mărturii ale localnicilor mai în vîrstă – prima generație care a descoperit valul de libertate postdecembrist și, totodată, prima care a experimentat pe propria-i piele numeroase umilințe prin ghetouri occidentale: cerșit, călătorii clandestine, adăposturi suprapopulate, în tot cazul tratamente subumane. S-ar putea ca euforia de moment să traducă o îmbunătățire a stării generale, dar fondul pare neschimbat – tinerii sînt în continuare nevoiți să plece, iar roadele muncii lor, roade obținute prin sudoarea frunții, ajung tot în deja recognoscibilele mașini de mîna a doua și în case care rămîn goale pe durata anului, în grija bătrînilor sau a hoților, cum spune unul dintre personaje. Nevoia de securitate și de apartenență a acestor tineri e limpede, dar realitatea spune o altă poveste – una mai aproape de purgatoriu, fiindcă nici în străinătate nu se pot integra pe deplin, nici în țară nu mai au ce face.

Felul în care tinerii abordează chestiunea e însă unul profund împăcat; părinții lor sînt cei măcinați de vină și regret, cum e cazul acestei mame care, dintr-un impuls, și-a dat fiica înspre o căsătorie complet ratată, traumatică. Nunta pe care o urmărește filmul este, în schimb, un prilej de descătușare colectivă – iar regizorul surprinde astfel perspectiva opusă, aceea a pretrecăreților invitați, față de un documentar precum Muzică de petrecere (inclus tot în selecția festivalului) care analiza starea muzicii lăutărești prin optica interpreților. Între fala pricinuită de propriile resurse financiare odată reveniți în România și josniciile suportate în Occident, tranziția – pentru acești tineri, ca și pentru părinții lor – n-a fost ușoară. Nici măcar nu se poate spune dacă ea s-a încheiat. Dar e meritul noilor filme românești că se apleacă ceva mai nuanțat și mai înțelegător asupra unor chestiuni băgate pînă acum sub preș – imigrație masivă, trecut tulbure, etnii minoritare, cultură populară, capitalism feroce și altele.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here