Autor: Paula Oneț
În articolul anterior (Documentarul ăsta chiar nu mai are nici o limită ! Cross-media screening (1)) am scris despre noi tendințe în filmul documentar, subiect abordat și la evenimentul organizat la București de Documentary Campus, și anume „International Factual Co-Production: 2012 and Beyond – Are You Ready?”. În așa-numitele „industry sessions”, cineaștii din Europa de Est au avut acces la diverse panouri de discuții și întâlniri despre cum poate filmul documentar să răzbată într-o piață din ce în ce mai competitivă.
S-a pus, de asemenea, în chestiune viitorul acestui gen. Filmele interactive din cadrul festivalului de film Dok Leipzig vorbesc despre noile forme și platforme pe care se mulează filmul documentar, însă cele prezentate de Joanne Reay în cadrul workshop-ului „True Fiction – The How and When to Produce Hybrid Documentaries” pun în balans veridicitatea faptelor prezentate într-un film documentar. Trecem, astfel, de la formă la conținut.
Există o nouă tendință, aceea de a blura granița dintre filmul documentar și cel de ficțiune prin apelul tot mai mare la dramatizare. Evenimente și fapte ficționale sunt filmate în „stil documentar” și se combină cu cele reale, veridice. Actorii și oamenii comuni participă umăr la umăr la construirea poveștii. Cum influențează acest fapt reputația documentarului de a fi fidel realității?
În ciuda diverselor controverse, dramatizarea poate fi folosită ca un instrument ce permite o mai bună conturare a mesajului. Din acest punct de vedere, trendul documentarului „hibrid” are șanse să devină tot mai comun. Un exemplu în acest sens este documentarul danez Searching for Bill (Jonas Poher Rasmussen, 2012) unde personajele par a fi înșelate în masă de un anume „Bill”, un personaj negativ pur ficțional, o metaforă a sistemului bancar american și un instrument prin care regizorul își încheagă povestea.
Reacțiile publicului au fost extrem de favorabile, mulți afirmând că puține documentare reușesc să redea atât de bine fenomenele sociale americane actuale ca metafora acestui personaj cu nume sugestiv – „Bill”.
Întreaga dezbatere a avut ca substrat pericolul acestei „licențe dramatice” de a submina convingerea oamenilor că filmul documentar redă o poveste în mod veridic. Mai mult decât atât, nu fidelitatea reproducerii realității e pusă în pericol, deoarece suntem conștienți cu toții de deformarea realității prin film – inclusiv cel documentar, ci mai degrabă raportarea la canoanele documentarului, atât din perspectivă regizorală cât și spectatorială.
