Filmele lui Paul Negoescu (cel puțin ultimele două, Două lozuri și Povestea unui pierde-vară) pot fi descrise cu un adjectiv altfel destul de greu de lipit de filmele românești de după 2000. Sunt realmente agreabile, cu toate nuanțele de rigoare. Sunt plăcute, fără să apese pedala emoției, amuzante fără să-ți caute cu orice preț zâmbetul, distractive fără să sufoce scenariul cu întorsături de situație și surprize pe principiul more is more.
Povestea unui pierde-vară e despre Petru (Alexandru Papadopol, cu rolul croit pe el), un conferențiar la catedra de matematică de la Politehnică prins între dileme specifice crizei bărbatului la 40 de ani, care nu e pregătit să se maturizeze: să înceapă o relație serioasă cu prietena lui cu “beneficii”, Irina (Nicoleta Lefter, cu breton de PJ Harvey), să mai copilărească nițel cu studentele altor profesori, cum e Cristina (Iulia Ciochină din O noapte în Tokoriki), să exploreze posibilitatea unei idile noi cu o fată venită din provincie să „încerce” la Politehnică, Sînziana (Crina Semciuc). Cei doi prieteni ai săi, romancierul SF Silviu (Radu Romaniuc) și eternul actor secundar Andi (Rolando Matsangos) nu par să-i fie prea de ajutor să-și găsească drumul, îndeplinind rolul „confidenților” din rețeta comediilor romantice cărora protagonistul li se destăinuie.
Ceea ce contribuie mult la simpatia pe care ți-o trezeste filmul (sau indulgența, dacă ești mai cinic de fel), e că Negoescu se află în permanent dialog cu publicul, de la conversația ce deschide filmul, despre rolul și locul comediilor de public, și până la dialogurile dintre Petru și Silviu pe marginea romanului pe care acesta din urmă vrea să îl scrie despre prietenul său și e frustrat că “povestea nu pare să meargă nicăieri”. Un artificiu scenaristic asumat facil și savuros e voice-over-ul de narator de roman de aeroport al lui Silviu montat peste plimbările lui Petru printr-un București filmat cu vădită afecțiune.
Și iată că am reușit să scriu trei paragrafe fără să menționez ceea ce e evident pentru toată lumea – Povestea unui pierde-vară e un omagiu (sau pastișă, dacă ești mai cinic de fel) la comediile lui Woody Allen, cu protagoniști nevrotici și ipohondri. Papadopol n-are gestica și modulația expansivă a lui Allen (nici nu-și propune asta), jazz-ul e înlocuit de romanțe interbelice iar centrul Bucureștiului ține loc de Manhattan și Brooklyn. Se vede în fiecare cadru, în fiecare opțiune regizorală și în direcția în care se duce scenariul filmului. Nu foarte departe de locul din care a plecat, așa cum o recunosc și cei trei prieteni în secvența finală.
E foarte posibil ca Povestea unui pierde-vară să nu aibă același succes la public pe care l-a avut Două lozuri, care avea un umor mai anecdotic și personaje mai colorate. Dar este un film mai bine legat, mai puțin episodic decât Două lozuri, care se ocupă cu teme mai mature. Pe segmentul acesta de film de public, insuficient explorat și reprezentat, Negoescu îmi pare cel mai bun dintre regizorii generației sale și sper să continue. Nu de alta dar, spre deosebire de Woody Allen, Negoescu chiar mai poate să facă filme.
Povestea unui pierde-vară intră în cinematografe din 21 septembrie, distribuit de Ro Image.
