Autor: Anca Fronescu
Îmi propun în fiecare an să văd mai multe filme din Semaine de la Critique şi Quinzaine des Réalisateurs, cele două secţiuni paralele unde se zice că prinzi gust de voci noi, puternice, proaspete. Doar că în fiecare an constat că, dacă vreau să ajung la Quinzaine şi Semaine, pe lângă că trebuie să traversez o bună parte a Croazetei (şi, da, fiecare metru parcurs prin puhoiul de oameni mai mult sau mai puţin grăbiţi contează când vrei să ajungi la timp), sigur-sigur îmi iese în cale ceva din Competiţie şi Un Certain Regard. Odată ce intri într-un ritm de vizionări, nu-ţi vine să îl dereglezi cu alte intervenții de ultimă oră.
Aşa că până acum am reuşit să văd câteva filme din Competiţie, câteva din Un Certain Regard şi unul din Semaine de la Critique (şi am tulit-o cu 15 minute înainte de final ca să prind loc la coadă la Un Certain Regard şi să îmi reintru în matrix-ul elaborat al celeilalte secţiuni).
La filmul lui Michael Haneke nu am reuşit să intru decât după trei încercări. După unul dintre rateuri am prins însă un loc la The Meyerowitz Stories, al lui Noah Baumbach. Şi mi-a prins bine.
Un film m-a cucerit de-a binelea: filmul lui Agnes Varda realizat împreună cu fotograful J.R., Faces Places. E emoţionant, autentic, pătruns de viziune creativă, de claritate de expresie, e uman, e o mică bijuterie povestită cu har şi suflet. E o întâlnire între două spirite aflate la generaţii distanţă, e un road movie cu poveşti de viaţă complexe. Agnes Varda are 88 ani şi se prea poate că acest film să fie ultimul… Împreună cu JR, porneşte prin sate din Franţa în căutarea figurilor pe care să le surprindă în portrete gigant. J.R. le lipeşte pe ziduri şi alte suprafeţe încercând să aducă la viaţă locuri părăsite sau lipsite de suflu. Toate portretele sunt ale unor personaje remarcabile prin normalitatea vieţii lor.
Adevăratele personaje ale filmului sunt însă cei doi artişti. Legătura care se formează între ei, pe alocuri disonanța dintre personalităţile lor, sinceritatea felului lor de a fi sunt tare emoţionante. Chimia dintre ei este atât de înduioşătoare. La un moment dat, Agnes Varda, intenţionând să îl viziteze pe Godard la el acasă (acesta, desigur, nefiind prezent la ora stabilită), profund mâhnită de absenţa lui, atârnă de uşă prăjiturile preferate pe care i le adusese. Mângâierea pe care JR i-o dă lui Agnes e de neuitat (cel puţin pentru cei mai emotivi dintre noi). Pur şi simplu îţi vine să o iei în braţe pe Agnes şi să o consolezi cum poţi mai bine.
Despre ce a vorbit toată lumea: Netflixgate
În fiecare an trebuie să fie şi o temă pe care o dezbate toaaată lumea. Anul acesta, pe lângă securitate, a fost Netflixgate. În competiţia de anul ăsta sunt două filme produse de Netflix. Două filme din competiție sunt produse de Netflix și nu vor avea distribuţie în cinema-urile din Franţa. Pentru că Netflix nu asta face: filmele lor se văd exclusiv online (Netflix dixit). Prin urmare, după ce Netflix a refuzat să acorde dreptul de distribuţie în sălile din Franţa, Festivalul de la Cannes a hotărât o nouă regulă de joc care intră în vigoare de anul viitor: un film selectat în competiţia festivalului trebuie să acorde dreptul de distribuţie şi vizionare în cinematografele în Franţa.
Toată Croazeta are ceva de spus despre asta. Iar când a fost prima vizionare a primului film produs de Netflix din competiție: Okja–ul lui Bong Joon-Ho, a mers sfară în ţară că s-a huiduit în sală. Eu am văzut filmul în sala Debussy, ceva mai mică decât Lumière, principala sală de la Cannes. Filmul rula simultan în ambele, iar unde l-am vizionat eu „huiduielile” au durat 5 secunde şi au fost însoţite de chicoteli la fel de intense în momentul în care a apărut Netflix pe ecran.
La Lumière, reacțiile au fost legate mai degrabă de o problemă tehnică. Cei de la balcon au început să fluiere şi să huiduie încercând să atragă atenţia proiecţionistului că nu se vedea bine imaginea de pe ecran. La conferința de presă, regizorul a mărturisit că începutul filmului e atât de important, încât e mai bine că a rulat de două ori.
Preşedintele juriului, Pedro Almodovar, ar fi declarat că nu îşi poate imagina să dea premiul unui film care nu se poate viziona în cinema. Bong Joon-Ho a replicat că se bucură că a apucat să îl vadă, totuși, aici, iar Tilda Swinton, una dintre protagonistele din Okja (în rol dublu, căci joacă surori gemene şi o face „à la Tilda, extrem de convingător”) a declarat că nu a venit la Cannes să ia premii, ci să vadă filmul ăsta pe un ecran imens. Şi sunt perfect de acord cu ea: e de văzut pe ecranul mare. Fie şi numai pentru porcul gigant din el, creat de Eric de Boer, cel care l-a creat şi pe tigrul din Life of Pi. E genul de film la care mi-aş duce finii la cinema (au până în 12 ani). Şi înţeleg foarte bine de ce regizorul s-a declarat mulţumit de sprijinul care i l-a acordat Netflix, pentru că producţia pare gigantescă. Faptul că nu m-a convins că merita un loc în competiţie e altă poveste. Dar asta e valabil pentru multe alte filme.
Cât despre celălalt film marca Netflix, The Meyerowitz Stories, al lui Noah Baumbach – pe el l-aş vedea oricând într-o vineri seara de pe canapea – el a fost finanțat doar în faza de post-producție. Dustin Hoffman a fost foarte încântat de scenariu, mărturisind că de la The Graduate încoace n-a mai citit unul atât de bine pus la punct. Aduce cu un Woody Allen mai proaspăt şi tânăr, e un portret al unei familii newyorkeze tipice, al unui artist cam ratat şi ciufut, tată cam dezechilibrat (Hoffman), şi prin urmare al unor copii instabili emoţional. Cei doi fraţi (Sandler şi Stiller) sunt cât se poate de diferiți: unul fără vreun succes profesional remarcabil, celălalt cu o carieră înfloritoare, şi ambii cu la fel de multe issues. Emma Thompson (soţia lui Hoffman în film) arată ca un pudel haios, bea mult și e foarte artsy.
Nu am făcut vreo pasiune pentru filmul ăsta. însă e un crowdpleaser decent.
Să nu uit, tot din zona Netflixgate, circulă zvonul cum că buba tehnică ar fi fost intenționată, ceea ce, personal, mi se pare foarte tras de păr. Rămâne însă ceva din toată tevatura asta: discuţia despre filme de cinema vs. filme online. Eu îmi doresc să văd multe filme. Şi la cinema, şi la mine acasă, și pe telefon în tren. Sunt cel mai aprig apărător al cinema-urilor, mai ales al celor de artă. Sunt şi privilegiată: trăiesc în Amsterdam, un oraş cu 16 cinema-uri de artă, cu un sistem bine pus la punct de distribuţie de filme independente, şi tot nu ajung atâtea filme în cinema câte aş vrea să văd.
Poate fi de necrezut, dar sunt unul dintre puţinii oameni pe care îi cunosc care nu descarcă filme pe net. Fie și pentru că trăiesc într-o ţară în care controalele astea sunt riguroase şi nu se glumeşte cu ele. Plătesc abonament la Netflix, am ajuns să mă uit mai mult la seriale de când fac asta, și am stat de vorbă cu scenariști de la Netflix bucuroşi să scrie pentru ei. Cred că gigantul ăsta poate produce filme bune și o face deja. Și el, și Amazon au bani și pot investi masiv în industrie, și pot coexista perfect, cum s-a întâmplat și până acum cu marile studiouri de la Hollywood, cu cineaștii care se chinuie să facă filme low budget. Ambele lumi vor exista în paralel, mereu.
Câţiva preferaţi la jumătatea festivalului
Printre preferaţii mei din competiţie sunt Loveless, al lui Andrey Zvyagintsev. Am să revin asupra lui după festival. The Square, al lui Ruben Ostlund, reuşeşte, prin satiră şi umor negru, să surprindă lumea bourgeois artistică suedeză – cu toate stereotipiile hipsterismului excesiv. Filmul e cam lung, sunt scene care nu îşi găsesc locul, nici noima, însă mulţi s-au amuzat copios, simțindu-se în același timp uşor jenaţi de cât de multe situaţii le sunt familiare. Dacă îndrăznim să ne uităm în propria ogradă a vieţii noastre mic burgheze, mai mult sau mai puţin artistice, în micile noastre lumi paralele, în care aparent ne pasă de refugiaţi, de ţigani, de problemele altora, când de fapt tot ce ne interesează e să ne fie nouă bine în quasi-memorabila viață pe care o trăim.
Filmul lui Ostlund are, pe undeva, ceva hanekian. Asta m-am surprins gândind când urmăream filmul lui Michael Haneke, Happy End. Pentru că aici tot clasa burgheză, însă cea franceză, închistată în cutume şi plictiseli de secole e luată la bani mărunţi în pur stil Haneke. Nu știu dacă are şanse la Palme d’Or, însă la Cannes nu ştii niciodată. Personal, am intrat mai greu în film, însă din a doua jumătate m-a absorbit complet. Revin cu impresii un pic mai detaliate despre aceste titluri după festival.
